Moartea domnului Sampedro
Ei bine, nu intra în panica – de data asta, șocul de care pomeneam în deschidere nu vine în timpul, ci mult dupa ce filmul s-a încheiat. Care film se cheama Mar Adentro/Marea dinlauntru și-i prilejuiește regizorului spaniol Alejandro Amenabar ocazia de a dovedi ca se pricepe la mai mult decât peliculele de gen (Thesis, Abre Los Ojos, The Others) care l-au consacrat. Povestea vieții și a morții lui Ramon Sampedro (pe care ar trebui s-o știți, chit ca ați urmarit presa acum 10 ani sau Oscarurile acum un an), un subiect teribil de delicat în vremurile noastre (și încadrata de yankei, dimpreuna cu Million Dollar Baby, la categoria „filme despre euthanasie”, eronat și-ntr-un caz, și-n celalalt) trebuia sa ajunga pe marele ecran în cel mai direct și lipsit de artificii mod cu putința. A ajuns.
Cu o eleganța și o simplitate dezarmante, Amenabar evita abil capcanele telenovelistice și șantajul emoțional, mai ales vis-a-vis de cele trei femei din viața lui Ramon: cumnata care îl trateaza ca pe un fiu, avocata pe care o așteapta o soarta cumplita și tânara care îl iubește necondiționat. Regizorul își permite chiar secvențe onirice ușor deplasate și o partitura muzicala mult îngroșata, pentru ca are un atu extraordinar – Javier Bardem. Pentru a doua oara într-o postura similara și aproape de nerecunoscut, Bardem zâmbește des, privește blând și, spre deosebire de Richard Dreyfuss în clasicul Whose Life Is It Anyway?, care își striga cu furie dreptul la moarte, își reclama destinul cu un calm cutremurator și un ton implacabil.
Spuneam mai devreme ca șocul emoțional vine mult dupa – mai exact în secunda în care realizezi ca ai vazut de fapt un film despre viața și despre demnitate. Daca simți însa un nod în gât în clipa în care domnul Sampedro te privește pentru ultima oara, nu te sfii sa verși doua lacrimi. În fond, e doar un film, nu ?
Andrei Cretulescu