Mircea Solcanu este un OM nou după o experienţă care era să-l coste viaţa

– Mircea, ai trecut printr-o perioadă dificilă a vieţii tale. Cum ai aflat de tumoare?
Am aflat într-o zi de primăvară, o zi cu soare, pe care nu am cum să o uit. Mi-am făcut un control ORL şi după mai multe investigaţii (nu mai auzeam cu urechea dreaptă) a venit şi vestea că am tumoare glomică, o afecţiune foarte rară. În momentul în care am aflat despre ea avea 4 cm însă ea a devenit gigantă în câteva luni. Între timp am căutat toate variantele pentru a o opera, iar cea mai bună variantă am găsit-o la Viena la Hans-Peter Ammerer care a mai operat tipul acesta de tumoare cu succes.

– Cine ţi-a fost alături în această perioadă? Acum eşti bine?
Alături de mine au fost Maria, Ionela şi doctorul Dana Safta, care nu numai că m-au ridicat atunci când eram în genunchi, dar care mi-au dat şi forţă să merg până la capăt, de-asta nici nu mi-a fost teamă o clipă. Când am văzut cât de sigure erau ele că rezultatul va fi cel mai bun, nici prin gând nu mi-a trecut că va fi altfel. Recunosc că atunci când eram singur o mică umbră de îndoială se furişa în suflet, dar le sunam sau vorbeam şi dispărea imediat. Mama mi-a fost şi ea sprijin. Nu a vărsat o lacrimă, nu şi-a mişcat de pe faţă un muşchi; nu s-a plâns, nu s-a văitat şi nu a povestit nimănui prin ce trece, puteam eu să fiu altfel decât ea?! Singurul moment în care am auzit-o plângând a fost când am sunat-o şi i-am spus „mami, am venit acasă”. Atunci am realizat ce om puternic este. În spatele tuturor însă este Dumnezeu, care ne insuflă tuturor iubire. Dacă mă întreb cine m-a salvat, răspunsul e un cuvânt şi o stare, iubirea.

– Ce sfaturi ai pentru cei care trec prin aşa ceva?
Ca orice boală îţi poate afecta trupul, dar să nu o laşi niciodată să-ţi afecteze sufletul. Să te gândeşti la ce-ai făcut şi la ce mai ai de făcut, iar dacă rezultatul adunării faptelor tale bune sau ale intenţiilor bune este pozitiv, nu-ţi face nicio grijă. Am tratat întotdeuna ceea ce s-a întâmplat ca pe ceva minor şi am ales să-mi păstrez sufletul vesel şi zglobiu, că tristeţea, frica sau grijile nu-mi aduceau şi sănătatea. M-am gândit: De ce să fiu trist? De ce să fiu îngrijorat? Chiar dacă nu mai am mult timp, vreau să fiu fericit, vesel să nu îi dau ocazia unei „pete pe creier”, să-mi întunece sufletul şi să o cred mai importantă decât era. Până la urmă noi dăm importanţă lucrurilor şi vieţii noastre.

– Ce ţi se pare cel mai important în viaţa ta acum?
Însăşi viaţa mea, care e ca o jucărie mişto, pe care era să o pierd, însă bunul Dumnezeu mi-a dat-o înapoi. Însăşi viaţa e lucrul cel mai de preţ pe care îl avem şi nu e ceva ce ni se cuvine, e un cadou mişto pe care l-am primit şi nu suntem conştienţi de şi despre el. De cele mai multe ori ne purtăm de parcă ne aparţine, iar la un moment dat printr-o întâmplare realizăm că e numai cu împrumut. Acum, fiecare clipă e importantă şi nu mai am de gând să irosesc vreuna cu nimicuri, prostii sau lucruri care chiar nu merită. Clipele sunt pentru fapte bune, oameni buni de la care ai ce să înveţi, pentru suflet şi nu pentru… restul. Un alt lucru important este şi cel că trebuie să-ţi petreci timp mai mult cu cei dragi, cu cei care merită, cu cei care stau lângă tine şi pe care îi uiţi atunci când eşti fericit. Am învăţat că atunci când eşti fericit împarte cu cei care sunt alături de tine dintotdeuna, nu cu cei care se află lângă tine într-o perioadă a vieţii tale, doar conjuctural.

– Când te întorci la Poveştiri de noapte?
În ianuarie. Acelaşi om. Un suflet nou. Se încheie încă un an. Începe altul nou. Dacă ar fi să faci un bilanţ al lucrurilor bune din 2012 şi al celor pe care ţi le doreşti pentru 2013, cum ar arăta el? Cel mai bun lucru este chiar operaţia care mi-a schimbat total felul în care trebuie privită viaţa. Eu chiar mă bucur că am avut această operaţie, pentru că în timpul pe care l-am petrecut în spital am învăţat de unul singur enorm, despre mine şi despre viaţă, lucruri pe care dacă le auzi de la altcineva sunt literatură, dar când le treci prin filtrul sufletului tău sunt cele mai mari lecţii despre tine, despre viaţă. Iar un alt lucru bun este că am simţit mulţi oameni lângă mine. De unii nici nu ştiam că sunt aşa de aproape de mine, de alţii ştiam că sunt acolo însă căldura sufletelor lor, e copleşitoare.

– Care sunt lucrurile pe care le faci întotdeauna cu plăcere?
Să călătoresc, să cunosc oameni noi, să citesc, să mă uit la filme şi mai nou… să scriu.

– Ne cunoaştem de câţiva ani buni si admir la tine faptul că ai rămas un tip cu picioarele pe pământ. Totuşi, în ce fel te-a schimbat faptul că ai devenit o vedetă?
Că trebuie să fiu atent pentru că pentru unii sunt un model, iar dacă nu îmi plac multe lucruri cum arată în România, nu înseamnă că trebuie să fiu un vector şi eu într-o directivă greşită. Deci autoeducaţia permanentă, asta s-a schimbat şi că mă uit în oglindă înainte să ies din casă.

– Îţi mai aduci aminte de Revelioanele de dinainte de Revoluţie? Se întâmpla să rămâi treaz până dimineaţa ca să vezi momentele amuzante pregătite de revelioanele acelea?

Revelioanele acelea le petreceam cu mama, la televizor şi cu o cutie de artificii care stateau pe calorifer 3 săptămâni înainte că altfel nu se aprindeau. De atunci însă eram atent cum se îmbrăcau Christiana Botta, Delia Budeanu dar mai ales, Sanda Ţăranu. Abia aşteptam să văd şi ce rochie minunată mai are anul ăsta Angela Similea sau Margareta Pâslaru, cele mai bine îmbrăcate vedete în anii comunismului. De rămas treaz îmi doream mereu şi adormeam pe la 1, însă momentul meu de aur a fost pe 12 ani când am rămas treaz pănă la 4 parcă, eu asta sărbătoream de fapt.