Marșul spre Oscar-uri

De-a lungul întregii sale cariere, regizorul new-yorkez James Mangold s-a specializat în filme despre relații mai puțin ortodoxe, fie ele între polițiști („Cop Land”), femei („Girl, Interrupted”) sau îndragostiți din doua perioade diferite („Kate and Leopold”). Acum, cu „Walk the Line”, examineaza din nou un cuplu – de data aceasta unul cvasi-mitic – format din Johnny Cash și soția sa, June Cash, și ea o populara cîntareața country.

Cum Cash este o legenda, biografia sa o veritabila melodrama (deci aur pur) iar influența lui a depașit cu mult granițele muzicii country, nu-i de mirare ca pelicula a stârnit deja zgomot de Oscar.

În 1955, J.R. Cash a luat cu el doi dintre membrii trupei sale, pe Luther Perkins și pe Marshall Grant, și a intrat aproape cu forța în studiourile Sun ale lui Sam Phillips, oferindu-și serviciile ca interpret de gospel. Influentul producator l-a îndreptat în direcția unui rock’n’roll vibrant, lipsit de artificii și facut din suflet, sugerîndu-i sa-și schimbe numele în Johnny. Astfel s-a nascut legenda „omului în negru”. Mult anticipata biografie cinematografica a lui Mangold traseaza povestea primei jumatați din viața starului, perioada care oferea suficienta drama pentru a nu mai fi nevoie de nici o exagerare sau romanțare: anii de copilarie și de saracie lucie într-un ținut din Mississippi, tinerețea turmentata, prima casatorie distrusa de droguri și de turneele solicitante, succesul din ce în ce mai mare venit la pachet cu impulsurile autodistructive. Dar ceea ce ancoreaza filmul – ca și viața lui Cash – e întâlnirea providențiala cu June Carter și dragostea obsedanta a cântarețului pentru ea. Exista, evident, și multa muzica divina care propulseaza povestea și face legatura și cu alte nume notabile ale epocii, printre care Elvis și Jerry Lee Lewis.

E deja cunoscuta (și recompensata cu doua Globuri de aur) performanța extraordinara a actorilor care n-au facut playback, ci au avut curajul de-a cânta cu propriile voci. Dar asta e doar o parte a bravurii lor. Phoenix nu îl interpreteaza pe Cash, ci îi întrupeaza spiritul, forțându-ne sa acceptam faptul ca oamenii nesanatoși, dezechilibrați, torturați, pot face o arta incredibila.

Mangold își explica alegerea: „M-am uitat la fotografiile tânarului Johnny Cash din anii ’50. Și cred ca seamana foarte tare cu Joaquin. Mi-a luat 10 ani sa fac acest film și proiectul a trecut pe la toate studiourile. Motivul pentru care l-au refuzat cu toții a fost faptul ca aveau în cap imaginea unui barbat de 60 de ani. Când am primit aprobarea, am vrut sa-mi modelez povestea dupa «La est de Eden». Am vrut aceeași structura. Voiam naturalismul și dinamismul unui James Dean. În felul asta am cautat sa șterg acea legendara imagine a lui John. Nu am vrut sa distribui un actor într-un rol de cântareț, fara ca el sa știe sa cânte. Logica era simpla: John și June erau niște prezențe live atât de incredibile, încât ideea datului din buze parea complet greșita. Playback-ul ar fi pus accent pe niște lucruri pe care Cash nu punea. El nu era un maestru al chitarii. A fost un mare povestitor, foarte devotat publicului sau. Asta am cautat sa fac: sa-i captez sufletul”.

Reese Witherspoon e și ea o revelație în rolul lui June, incendiind pur și simplu ecranul în multele secvențe în care ea și Phoenix se afla împreuna pe scena. Chimia dintre ei nu e comparabila cu nimic din ce ați vazut în istoria recenta. Mangold reușește greaua misiune de-a face un film credibil despre un barbat care a fost, simultan, un artist cu un har și o convingere singulara și un simbol adulat de milioane. „Walk the Line” ține dreapta îngusta linie de demarcație dintre fabricație și autenticitate: funcționeaza nu numai ca biografie muzicala, ci și ca love story.

Regizorul a apelat la compozitorul, interpretul și producatorul muzical T Bone Burnett. Acesta a creat, pe platourile de filmare, un fel de tabara muzicala, unde actorii au luat lecții de muzica, au repetat și au facut înregistrari împreuna cu formația care-i acompania. Burnett a lucrat personal împreuna cu Joaquin Phoenix nu mai puțin de 25 de hit-uri ale lui Cash, înregistrând fiecare piesa de zeci de ori. Tot el a insistat ca pentru coloana sonora sa se foloseasca doar instrumente din acea perioada.

Citește mai multe despre marșul spre Oscaruri numai în