Marcel Iureş, un personaj “gri” în “Poliţişti fără frontiere”

– În ultima vreme, sunteţi din ce în ce mai prezent în seriale TV. Care sunt diferenţele între marele şi micul ecran, aşa cum le percepeţi dvs. din ipostaza de actor?

Diferenţele, pentru mine, sunt minime. În cazul meu, m-am ferit de serialele pe bandă rulantă. Dacă sunt producţii în format de film-serial, indiferent dacă se dau pe marele sau pe micul ecran, felul de a le face e cam acelaşi. Ritmul filmului şi al serialului care este filmat ca un lung-metraj este complet diferit de cel al serialelor de studio. Pe acesta din urmă nu îl agreez deloc, nu îmi place deloc. Oricum, experienţa mea ca actor de seriale este minimă în acest sens. Sunt obişnuit să fac film într-o manieră de film: să pot sta de vorbă cu regizorul, să medităm un pic asupra acestor lucruri, e un program foarte clar de filmare.

Foto: MediafaxFoto

– Tot mai mulţi actori de prestigiu din lumea asta apar într-un număr din ce în ce mai mare în astfel de producţii. Credeţi că e o nouă „modă” la Hollywood sau un compromis financiar?

Fiecare se descurcă cum poate! Mulţi cred despre că, venind de pe marele ecran, cu o notorietate debordantă, pot face faţă lucrurilor foarte bine. Problema asta a banilor, a compromisului financiar, n-aş putea să o comentez întrucât fiind asistat şi nefiind în marea industrie de seriale – şi mă feresc de asta! – nu ştiu să explic fenomenul. Nu ştiu care e cererea, care e oferta, cât se pariază pe un mare nume într-un mare serial, habar n-am! Cert este că m-am dat deoparte de fiecare dată când a fost vorba de seriale de mare amploare, pentru că însemna să dispar din teatru, însemna să dispar din familia mea şi asta nu îmi place. În acest sens eu fac un compromis fianciar: pentru că eu nu accept bani mulţi cu preţul ăsta, de a nu mai avea timp pentru familie şi teatru. De fapt, nici nu contează numărul lor, pur şi simplu nu fac!

– V-am văzut în ultimul episod din primul sezon „Poliţişti fără frontiere / Crossing Lines”. Jucaţi rolul unui interlop rus, Alexander Dimitrov. Cum îl percepeţi, ca pe un personaj negativ sau, mai degrabă, ca pe unul “gri”?

Ştiţi şi dvs. cum e… Şi Diavolii şi Îngerii au circumstanţe! E ceva în dosul vieţii lor care i-a adus într-o anumită situaţie. Povestea personajului meu este una clasică. E un om care a pierdut ceva şi se răzbună. Şi-a pierdut familia, şi-a pierdut cariera, nu s-a adaptat noii vieţi din Rusia. Şi atunci se răzbună, indiferent de mijloacele pe care le abordează.

Foto: AXN

– Cât de solicitant este un astfel de personaj?

Nu pot să vă explic exact cât de greu sau cât de uşor este pentru mine… E greu pentru că eu nu sunt un om rău, probabil că d-asta e şi uşor în acelaşi timp. E un paradox, însă aici intervine meseria mea, cea de actor. Încerc să strâng cât mai multe date despre personaj şi, ca orice profesionist, îmi fac treaba conform unui profil care este scris deja. Problema este să te apropii cât mai mult de un asemenea om rău. De fapt, răul cam seamănă: fie că e un fost KGB-ist, un fost mafiot sau un actual mafiot… Secretul este să-i găseşti partea ”caldă”, partea umană, iar acest lucru contrastează cumva cu orice e scris. Aşa cum bine aţi spus, are nişte cauze, nişte circumstanţe.

– Sunteţi un consumator constant de TV? Vă uitaţi la seriale?

Nici măcar la ale mele! (râde) Mă uit la câteva, atunci când am timp. Nu sunt un consumator de TV, nici măcar de Internet. Dar dacă aud de vreun serial nou bun sau de un mare actor că joacă într-o astfel de producţie, atunci mă uit. Mă uit pentru că este o plăcere pur şi simplu. Am văzut şi un episod din “Poliţişti fără frontiere / Crossing Lines”… şi mă mai uit, din când în când, la “Dr. House” – îmi place actorul, Hugh Laurie: e bizar, pare că nu face nimic, dar eu cred că e un mare profesionist.

– Cum arată programul dvs. în acest moment?

Foarte încărcat. Am muncit foarte mult anul acesta. După “Riposta / Strike Back”, am filmat începutul sezonului 2 de la ”Poliţişti fără frontiere / Crossin Lines”, am fost la Praga. Iar acum, mă duc să termin un alt serial, care se numeşte “The Game”, produs de BBC.

– Cât timp va mai rămâne pentu teatru? În ce spectacole jucaţi acum?

Acum joc, la mine la teatru, la “ACT”, într-o dramatizare după povestea lui Creangă – “Ivan Turbincă”. Spectacolul se numeşte “Absolut”, e un one man show ce durează cam o oră şi 25 de minute. Şi mai am un rol în “O scrisoare pierdută, de Caragiale, la Comedie, unde joc Caţavencu, în regia lui Alexandru Dabija. Acesta este luxul meu! E un lux la care ţin foarte mult!

– Cum vi se pare teatrul românesc în acest moment? Se joacă, mai peste tot (cel puţin în Bucureşti), cu casa plină, însă actorii nu prea o duc bine, financiar vorbind…

Ca în orice ţară, profesiunea de actor presupune riscuri. E o meserie liberală, se face din vocaţie, cu mult sacrificiu, cu multă credinţă. S-a creat un constrat, probabil că vine din aşteptările de la marea şcoală a teatrului românesc.  Şi vorbim aici de o istorie foarte lungă a artei spectacolului în România: în 2015, teatrul românesc împlineşte două secole, ceea ce nu e o glumă! Unii se adaptează, alţii – nu. Unii vor prea mult, altora li se pare uşor şi, atunci când dau de greu, gâfâie… Diferenţa între felul în care este plătit un debutant şi un actor cu notorietate provoacă suferinţă, fără îndoială! Un alt paradox: actorii suferă, dar sălile sunt pline. Asta înseamnă că sistemul aşa merge, asta ar fi regula: ca actorul să sufere, într-un fel. Sigur, sunt şi alte probleme mari, umane. Vorbim de o societate care încă îşi caută un drum, sunt categorii sociale care câştigă mai puţin comparativ cu competenţele pe care le au, faţă de valoarea pe care o au. Dar totul este în mers! E foarte greu să stabileşti un preţ pentru un actor, indiferent că e mic, că e mare, că e vorbitor de limba franceză sau de limba română. E ca viaţa!

– Dacă un tânăr ar veni acum la dvs. şi v-ar spune că vrea să devină actor, ce l-aţi sfătui?

Eu m-am dus la Amza Pellea şi l-am întrebat: “Eu vreau să mă fac actor. Cum să fac?”. Iar el mi-a spus: “Păi, bine măi băiete, şi te ţin eu să nu te faci actor?! Fă-te, domne, ce vrei?! Dacă vrei să te faci actor…”. Cam aşa i-aş răspunde şi eu, acum, unui tânăr. E un pariu personal. Problema nu e că ar fi greu să te faci actor, problema este să rezişti şi să urci în actorie.

– Ce vârstă aveaţi când v-aţi dus la Amza Pellea?

21 de ani! Am fost la el, la Teatrul Naţional, era prin ’72-’73. Suntem consăteni, ca să zic aşa, din Băileşti. Apoi, m-am făcut actor cu teamă, cu spaimă. Pentru că sunt foarte timid şi aşa am şi rămas. Mi se părea ceva de neatins să te urci pe o scenă, de o îndrăzneală şi de o obrăznicie fără margini să le spui oamenilor ce crezi tu, iar oamenii să stea smirnă, să facă linişte, să mă asculte pe mine. Chiar şi acum mi se pare o ciudăţenie că oamenii dau năvală să mă vadă. 

– Într-un fel, şi fiul dvs. vă calcă pe urme – Alexandru are o firmă de producţie de film. V-ar plăcea să lucraţi cu el?

Îmi place ceea ce face, are vocaţie, are talent. E un om serios, extrem de modest, poate prea modest pentru vremurile pe care le trăim. Dar face foarte bine ceea face! Normal că mi-ar plăcea să lucrez cu el, dar propunerea trebuie să vină din partea lui. Nu îndrăznesc să mă duc la el şI să-i zic: “Ia, scrie un rol pentru mine!”.

– Care este răsfăţul suprem pentru dvs.?

La mine, la munte, la casa de lângă Comarnic. Acolo mai e de trăit! La oraş, nu se mai poate! Ocupaţia mea de bază, acolo, a fost, o vreme, să strâng fructele. Am avut vreo două săptămâni la dispoziţie…

– Ce vă doriţi să faceţi doar pentru dvs.?

Mi-ar plăcea să nu fac nimic! Este şi asta o filosofie… De fapt, cred că este filosofia supremă. Dar e cel mai greu să nu faci nimic. Ar însemna să-ţi opreşti mintea, să te relaxezi total… Omul modern, cred, că nu mai poate face asta! Poate doar pretinde că nu face nimic, pentru că el este montat într-o maşinărie care, dacă se opreşte, stă Universul în loc. Stă ţara, stă fabrica, stă maşina, stă sistemul financiar, globalizarea se defectează… E fals. Omul mai trebuie să stea şi degeaba. Care poate!

Cătălina Matei