Mai mult Figaro decât Le Monde

Om de cabinet, nu de tribuna, temperament melancolic, universitar ponderat, Alexandru Calinescu este totuși, în ciuda aparențelor retractile, o personalitate mult mai complicata și mult mai angajata în forfota imediatului decât s-ar zice.

Mai întâi ca destinul sau profesional de peste trei decenii la Catedra de franceza a Universitații Al. Ioan Cuza din Iași a influențat din plin nu doar viața literara din capitala „Dialogului” și a „Opiniei studențești”, dar mai cu seama formarea inteligențelor în cuprinsul școlii eseistice ieșene de la 1970-1980.

Este de ajuns sa-i numești pe Sorin Antohi, Luca Pițu, Liviu Atonesei și Dan Petrescu, pe Andrei Corbea, Alina Mungiu și Mihai Dinu Gheorghiu, pe Val Condurache sau Ioan Holban și sa spui ca Alexandru Calinescu s-a infiltrat, uneori decisiv, în bibliografia fiecaruia, ca sa înțelegi numaidecât rostul și anvergura pedagogului.

În al doilea rând, în contradicție cu imaginea exerioara de solidar morocanos, taciturn și cavaler nevrotic al Bibliotecii, Alexandru Calinescu este un om al fervorilor, un mucalit cu dese puseuri colerice și, la o adica, un epicureu cât cuprinde. E suficient sa-i recitim cartea despre I.L.Caragiale din 1976, unde asprimile teoriei literare se fragezesc la caldura ironiei, sau Biblioteci deschise, din 1987, unde efectivul sensibilizeaza subtil esteticul de catedra.

Când l-am vazut, acum cinci ani, începându-și rubrica „Interstiții” din Dilema, am fost fermecat sa înregistrez înca un aliat întru bunul conservatorism. Un om care prefera, sa zic așa, Figaro-ul Le Monde-ului. Un profesor care a lucrat ani de-a rândul în sistemul universitar din Franța fara a se contamina de stângismul rabiat și devastator al unei bune, foarte rele, zgomotoase și cât se poate de razbunatoare parți din elitele locului.

L-am citit cu saptamânala placere pe Alexandru Calinescu în postura celui care-l comenteaza și citeaza frecvent pe Jean-Francois Revel, deși îi platește și lui Foucault cuvenitul tribut. A celui care accepta sa reciteasca Întoarcerea lui Gide din URSS, în 1936, în pofida lui Aragon, Romain Rolland & Co. și sa decupeze de acolo verdictul capital: „Sub orice culori s-ar înfațișa, neagra, bruna, roșie, nazismul și comunismul sunt sinonime cu totalitarismul și reprezinta pentru mine dușmanul”.

A celui care știe sa extraga din spiritul parizianului Mai ’68 riscurile enorme ale libertaților false, fariseismul din altruismul de miting sindicalist și impulsul monomaniacal-dictatorial ce palpita în toate formele și doctrinele egalitarismului. A celui care știe sa citeasca „aberațiile lui Sartre” și mai ales sa taxeze confuzia și indulgența lui B.H. Levy fața de acuzele aduse autorului Cuvintelor, un Levy altminteri „intratabil atunci când e vorba sa-i stigmatizeze pe un Barres, pe un Heidegger sau, la polul celalalt, pe un Aragon”.

A celui care știe sa compare atât de suculent întâlnirea dintre Proust și Joyce din 1922 cu cea planuita și ratata, dintre Nabokov și Sojenițân, din toamna lui 1999.

Ca traducator al Cunoașterii inutile (J.F.Revel) cum sa nu jubilez vazând atât de precisul diagnostic pus carții lui Ignacio Ramonet Tirania comunicarii, unde, dinspre stânga stângii, filipica împotriva „noului opiu al popoarelor” Mass media-vizeza exclusiv societatea liberala și mediile occidentale, în numele anticapitalismului și antiamericanismului neostalinist?

Oriunde deschizi cartea lui Alexandru Calinescu afli o referința captivanta, înveți ceva, ești incitat de reflecție, faci o asociere social-livresca utila. „Mistica secretului de stat” ca „psihoza a încercuirii” la comuniștii de ieri și de azi.

Poziția lui Ivan Klima fața de temerile lui Philip Roth (p. 39) care ar merita o dezbatere – acum – în Dilema veche. Mitomania lui Marlaux (notez- cu maliție vecinatatea lui Al. Calinescu și Radu Cosașu în spațiul aceleiași gazete) etalata în repetate rânduri de istoria literara, cu dovezi copioase, dar care n-a clintit nici un milimetru de pe un soclu mitul celebrului tovaraș de drum.

Lectura în paralel a lui Mihai Ralea cu Ovidiu Hurduzeu (Sclavii fericiți, 2001). Teribila, salvatoarea finanțare a L’ Humanite-ului de catre mari forțe capitaliste precum Bouygues și Hachette („dușmanul de ieri a devenit finanțatorul de astazi”) într-un context politic planetar de incredibila stimulare reciproca a polaritaților tradiționale.

În sfârșit, de cautat, de citit și pritocit: Istoria lecturii, de Alberto Manguel, 1996, vechile rosturi ale lecturilor în public (p. 17); Le Miasme et la Jonquille, de Alain Corbin, 1982, într-un context eminamente pițulian (p. 19); Journal de Roumanie, de Jean Mouton, 1978, director al Institutului Francez din București în anii patruzeci (107); Droles de bibliotheques, de Anne-Marie Chaintreau și Renee Lamaître (angoasele informatizarii), p.111; Lethe, arta și critica uitarii, de Harald Weinrich, 1997 (131); L’erotique des lunettes, de Frank Evrard, 2003, cu ghidușa trimitere la miopia lui Rica Venturiano și la ochelari ca semn al maștii, artificialitații, falsei superioritați slava Domnului, (p.277).

Printre dilematici, Alexandru Calinescu este cât se poate de… sigur pe îndoielile sale.

*) Alexandru Calinescu, Adriana și Europa. Lecturi, întâmplari, pagini de jurnal, Editura Polirom, 286 pag.

Dan C. Mihailescu
ZIARUL DE DUMINICA – PUBLICATIE A ZIARULUI FINANCIAR