Lovitura lui Spike

E unul dintre cei mai celebrați și mai respectați cineaști americani. Dar n-a avut, niciodata, un mega-succes de public. Pâna la „Inside Man”.

Acum, Spike Lee a reușit imposibilul: sa strânga oamenii în sali, sa entuziasmeze criticii (filmul are un rating de aproape 90% cronici pozitive pe site-ul rottentomatoes.com, ceea ce e fabulos) și sa aduca un nou suflu unui gen obosit. Acesta e Graal-ul pe care toți meșteșugarii de suspans și acțiune îl cauta și pe care Lee, strain pâna acum acestui gen, a reușit sa-l gaseasca.

„Inside Man” e un thriller criminal, care te ține lipit de scaun, cu respirația taiata, de la început și pâna la sfârșit. Se joaca cu mintea ta și-ți livreaza, una dupa alta, întoarceri de situație pe care încerci, în van, sa le prevezi (și noi chiar credeam ca le-am vazut pe toate). Una peste alta, e cel mai comercial film pe care Spike Lee („Jungle Fever”, „Do the Right Thing”, „The 25th Hour”) l-a regizat, dar și cel mai bun al sau din ultima vreme.

Jaful din interioriul lui „Inside Man” e sclipitor. La fel ca și filmul. Avem de-a face cu una dintre cele mai diabolic de inteligente pelicule cu spargeri de banci de la „Dog Day Afternoon” încoace (se vrea chiar un omagiu la acest clasic, pentru ca și raii și bunii de aici îl tot citeaza). Și asta nu numai pentru ca ne face în permanența sa ne întrebam ce-o sa urmeze, ci și pentru ca se dovedește a fi ceva cu mult mai amplu și mai sinistru decât „ia banii și fugi!”. E un studiu în lacomia colectiva, în care toate personajele principale cauta drumul cel mai scurt catre succes.

La baza succesului filmului (80 milioane dolari strânși pâna acum) sta scenariul impecabil, ingenios și minuțios construit al debutantului (!) Russell Gewirtz, pe care Lee îl investește cu furia și vrajitoria sa stilistica. Povestea e un mecanism cu rotițele bine unse, unde fiecare piesa se afla locul ei și-și face bine treaba.

Nici distribuția nu putea fi mai buna: Denzel Washington, Jodie Foster și Clive Owen. Washington emana autoritate și carisma prin fiecare por, Jodie Foster e, în sfârșit, o bad-girl, luând o pauza bine venita de la rolurile ei de mama eroina în pericol iar Clive Owen, ei bine, e o bomba sexy amorsata, deși ramâne mascat pe tot parcursul filmului (o criticareasa ofta chiar: „ce pacat ca una dintre cele mai extraordinare fețe ale cinema-ului modern e acoperita”) .

Iata, pe scurt, ce se întâmpla: un individ pe nume Dalton Russell (Clive Owen) intra într-o banca din Manhattan, scoate din funcțiune toate camerele de securitate cu ajutorul unor dispozitive cu infraroșii, îi deposedaza pe toți clienții de telefoanele mobile și îi pune pe ostateci sa se îmbrace exact la fel ca el și acoliții sai: în uniforme și cu maști. Însa nu se atinge nici o clipa de bani. Aici își face intrarea detectivul Keith Frazier (Denzel Washington), un negociator trimis sa preia controlul asupra operațiunilor care, însa, își da seama ca evenimentele încep sa-l controleze pe el. Adversarul sau e unul formidabil, capabil sa-i anticipeze fiecare mișcare. Curând, Frazier își da seama ca acele cereri previzibile ascund un plan malefic mai elaborat. Mai exista și directorul bancii (Christopher Plummer) care își face apariția, chipurile, din grija pentru siguranța angajaților sai, urmat îndeaproape de o individa frigida (Jodie Foster) care îi pune la dispoziție „abilitațile ei excepționale și discreția completa”. Amândoi par preocupați de conținutul seifului personal al directorului. Și cam din acest punct încetezi sa mai anticipezi și te lași prada întoarcerilor bulversante de situație. În acest joc de-a șoarecele și pisica, Washington și Owen sunt înzestrați cu doua dintre cele mai ascuțite limbi care au vitriolat recent ecranul (Owen și-a facut, ce-i drept, încalzirea în „Closer”), iar Foster degaja siguranța paralizanta a cuiva care știe toate micile secrete murdare ale celorlalți.

Afla mai multe despre cel mai respectat cineast american numai din