Lorena Trică – Marchează cu brio în viaţă!

Cişmigiul părea cel mai primitor loc în care m-aş fi putut întîlni pentru prima dată cu o soţie de fotbalist şi aşa am şi făcut. Gheaţa s-a spart imediat între noi, iar la asta au contribuit din plin razele de soare ce anunţau primele zile de primăvară. Am încercat să desluşesc reţeta stilului de viaţă de soţie, dar şi de fiică de fotbalist şi am înţeles imediat că era o etichetă pe care am pus-o cu uşurinţă unei persoane atît de complexe ca Lorena, care debordează de sinceritate şi care are o lipsă acută de fiţe. Mă aşteptam să avem discuţii naive despre ţoale, parfumuri şi călătorii extravagante. Am vorbit şi despre astea, pentru că intră totuşi în meniul ei cotidian, dar centrul discuţiei s-a mutat pe familia ei, pe grija pentru cei doi copii ai săi şi pe aspiraţiile ei în viaţă. Mi-a povestit pe fugă despre copilăria ei petrecută la Craiova, unde “eram un miniVIP, fata lui Balaci, «regele oltenilor»”, dar şi despre şocul Capitalei şi despre cît de repede a scăpat de accentul de olteancă. După o tentativă eşuată de intrare la facultatea de comunicare şi relaţii publice, Lorena a ajuns… la Drept. Dar gîndul ei era departe de sălile de tribunal. “Eu mi-am dorit în copilărie să devin decoratoare de vitrine. Naşa mea lucra într-un magazin de metraje şi eram atît de fascinată cînd aranja vitrina! Apoi, pentru că pe vremea aia nu prea se punea problema de modă, am vrut să mă fac actriţă”. Asta se întîmpla în perioada în care lucra la revista “Salut”, a lui George Mihăiţă, unde semna o rubrică despre copiii vedetelor – cum altfel? – şi unde s-a înfiinţat o trupă de teatru: “Doi ani de zile, am stat pe lîngă George Mihăiţă, Florin Zamfirescu… Dar tata avea o prejudecată în ceea ce priveşte actriţele, drumul pînă ajungi actriţă…”.

Afacerile
De actorie încă nu s-a apucat – deşi n-a abandonat ideea, dar de croitorie – da. Încă timid, Lorena şi-a făcut totuşi loc printre designerii vestimentari şi, de doi ani încoace, se mîndreşte cu cîteva colecţii la activ, un atelier propriu lîngă Hala Traian şi, de ce nu, în curînd, un magazin în care să-şi expună creaţiile. Hainele ei nu sînt nici pretenţioase, nici numai pentru buzunarul vedetelor: “Este un business-casual. Adică poţi să-l porţi şi la un cocktail fără pretenţii, dar şi la serviciu. Eu îmbrac mai mult femei de afaceri”. Noua colecţie de primăvară-vară 2008 e aproape gata şi va fi promovată de Diana Bişinicu: “Căutam un altfel de fată decît am avut pînă acum, ceva neutilizat foarte tare în presă, nu ca personalitate, ci ca imagine. M-am oprit la Diana pentru că ea n-are totuşi nişte dimensiuni de manechin, dar nici eu n-am o colecţie numai pentru 90-60-90 şi lucrez şi măsuri mai mari, 44, 46”. Pe lîngă atelierul de creaţie vestimentară, Lorena mai deţine şi un salon de înfrumuseţare în centrul Capitalei.

Familia
Cea mai mare realizare sînt cei doi băieţi ai săi: Hristu (9 ani) şi Atanas (3 ani şi jumătate). Totul în viaţa ei s-a petrecut pe repede înainte: s-a căsătorit după nouă luni de la prima întîlnire cu fotbalistul Eugen Trică, pe care avea senzaţia că-l cunoaşte dintotdeauna, şi a rămas însărcinată cu Hristu la trei luni de la căsătorie. După alţi cinci ani, a apărut şi Atanas, botezat cu nume bulgăresc, pentru că Lorena şi Eugen au locuit pentru o bună bucată de timp în Bulgaria, pe perioada contractului lui Eugen cu ŢSKA Sofia: “M-am simţit foarte bine acolo. La început, mi-a fost greu să mă adaptez pentru că nu ştiam limba. Bulgarii nu vorbesc nici o limbă străină. Eram o pată de culoare şi mă arătau toţi cu dege­tul: «Uite-o pe soţia românului!».

Revenită în ţară, nu se dă în vînt după mondenităţi sau ieşiri în cluburi şi discoteci, după cum ar cere reţeta unei soţii de fotbalist “adevărate”: “Eu mă feresc de mondenităţi. Am doar trei prietene dintre soţiile de fotbalişti: soţia lui Ciocoiu, fost fotbalist la Steaua, soţia lui Marius Baciu, care a fost tot la Steaua, şi fina mea, soţia lui Pompiliu Stoica, care mi-e foarte apropiată, doar că acum e în Bulgaria”.

Probabil că vă vom dezamăgi în continuare, dar asta e Lorena: găteşte, spală, face curăţenie, se ajută la treburile gospodăreşti cu mama şi bunica ei, îşi controlează fiul cel mare la teme, îl duce la fotbal de trei ori pe săptămînă, deci face ce face orice soţie şi mamă obişnuită. O rutină pe care Lorena o acceptă fericită: “Eu am început să trăiesc cu adevărat în momentul în care am făcut primul copil. Am început să-mi retrăiesc copilăria cu ei, mă joc la play­station cu ei, jucăm fotbal în casă, facem box…”. Cum e fără Eugen acasă? “Nu s-a întîmplat să treacă mai mult de o lună fără să ne vedem şi vorbim zilnic la telefon. Sînt un superclient la o companie de telefonie mobilă”. Facturile de 18 milioane spun totul.

“Auzisem la un moment dat că nişte soţii de fotbalişti se revoltau că soţii lor stau prea mult în cantonament. Păi, în momentul în care te-ai măritat, nu ştiai? Tu eşti nimeni. Tu eşti o remorcă înmatriculată cu un număr sau cu un nume, în cazul nostru, un ataş, o roată de rezervă…”

La numai 21 de ani, îl năştea pe primul ei copil, iar după o spaimă cumplită, Lorena a decis că e cazul să-i facă şi un frăţior: “Hristu era să moară. A căzut un şifonier de pantofi pe el şi s-a oprit în colţul unui birou, cît a apucat bona să-l tragă de sub el şi pe urmă s-a rupt cu totul. Am considerat un semn că mai trebuie să fac un copil, pentru că eu nu voiam să mai fac încă unul”.

“Avem mulţi prieteni, dar nu sînt vedete. Sînt oameni obişnuiţi, pe care ştiu că mă pot baza”