Jonathan Legg – Tânăr, neliniştit şi globetrotter profesionist! Cum e să ai cel mai incitant job din lume

Şaten, ochi albaştri, bine făcut, cu un zâmbet de milioane, vorbitor de patru limbi străine, înnebunit după parapantă şi cu poveştile la purtător. Seamănă perfect cu CV-ul unui actor de la Hollywood! Exact asta şi este, însă în cazul lui Jonathan Legg, care a jucat în mai multe producţii cinemtografice (“Godzilla: Final Wars”, “Hell’s Snow “ ,” Siren: Blood Curse”) vorbim şi de un alt job: globetrotter cu o emisiune de travel produsă pentru Discovery, “Road Less Traveled”. Zilele acestea, Jonathan filmează în România şi am fost curioşi să aflăm ce a descoperit el atât de neobişnuit la ţara noastră.

“Road Less Traveled” este un serial produs pentru Discovery şi aduce în prim-plan locuri din lume mai puţin cunoscute de publicul larg. Şi experienţe fabuloase pe care prezentatorul show-ului le-a încercat din plin. Emisiunea nu este încă difuzată în România, însă echipa a ajuns deja pe mealugurile mioritice pentru a filma un episod.

– Cum a fost primul tău contact cu România?

În urmă cu vreo 10 ani am ajuns prima dată aici. Fusesem la o competiţie de zbor cu parapanta în Brazilia, unde am cunoscut un tip, Verner – un neamţ scund, blond şi cu mustaţa răsucită – care se pplimbase printr-o 100 de ţări. L-am întrebat în ce loc necunoscut mă pot duce ca să mă dau cu parapanta… căutam un loc mai puţin umblat, unde să mă aventurez. Iar el mi-a răspuns să încerc în România! M-a sfătuit să merg la Braşov. Şi aşa am ajuns aici! Mi-a fost mai greu să găsesc pe cineva care să mă îndrume, în sensul că am umblat din magazin în magazin – mă refer la cele cu articole sportive – şi întrebam pe toată lumea de unde şi cum mă pot da cu parapanta. În cele din urmă, am dat peste un puşti de 17 ani, care lucra într-un magazin şi mi-a zis că mă duce el a doua zi. Îmi amintesc cu drag de generozitatea lui. Era doar un puşti, care nu câştiga prea mulţi bani, iar el a insistat să plătească pentru mine. Iar pilotul cu care am zburat atunci este unul dintre cei mai nebuni oameni pe care i-am întâlnit vreodată. Un profesionist, care a făcut nişte maenvre aproape imposibile! Însă omul ştia foarte bine ce face!

– Prin urmare, ţi-a plăcut aici…

Sigur că da! Tot atunci am fost şi în Sighişoara, apoi pe Litoral, la Mamaia… Cât am stat la Braşov, am închiriat o bicicletă şi m-am plimbat prin împrejurimi, am vizitat cetăţile din zonă. Impresionat, pentru că în Anglia, de exemplu, când vizitezi un castel totul este extrem de aranjat: îţi cumperi biletul, aştepţi ghidul turistic să te preia, faci turul şi citeşti pe plăcuţe informaţiile legate de istoria locului. Pe când în România, atunci, âmi amintesc că am înconjurat o cetate de trei ori şi n-am găsit intrarea. În cele din urmă, am dat un grup de puşti pe biciclete şi ei m-au dus până în faţa unei porţi uriaşe din lemn. Au strigat şi în uşă a ieşti o dpoamnă solidă, cu un şorţ legat de bât şi o lingură mare de lemn în mâna dreaptă… probabil pregătea cina. A ţipat la mine: “Ce vrei?”. Iar eu, timid, i-am spus că vreau să vizitez cetatea. Mi-a dat drumul ş mi-a zis să mă plimb pe unde vreau eu. A fost o experienţă extraordinară pentru mine pentru că am explorat locul aşa cum am vrut eu şi să-mi imaginez istoria locului. Practic, am putut să-mi imaginez că eu sunt prima persoană care a descoperit acel loc! Mă şi imaginam vreun cavaler sau chiar rege, care face ordine prin castelulu său. Mai ales, că eram singur, fără alte zeci de turişti care se îngrămădesc să facă poze şi te îmbrâncesc pentru a ocupa cel mai bun loc de fotografiat.

– Când a început toată nebunia asta cu umblatul prin lume?

Fac treaba asta de când mă ştiu. Asta e specialitatea mea şi consider că sunt un mai bun explorator decât actor. Îmi place la nebunie să călătoresc, să cunosc oameni, să le descopăr poveştile, să găsesc expeirenţe pe care cei mai mulţi călători le ratează. Probabil că “microbul” ăsta l-am luat din copilărie. M-am născut într-un orăşel din Illinois, situat într-o câmpie, nimic spectaculos. Însă părinţii mei s-au mutat cu serviciul în Hong Kong, când eu aveam 3 ani. Am stat acolo timp de trei ani, iar apoi ne-am mutat în Filipine pentru patru ani. Altă cultură, altă lume… Îmi amintesc că menajerele filipineze, cele care aveau grijă de noi, ne scoteau din casă, din resorturile în care locuiam, şi ne duceau în satele lor. Era fantastic să vezi lumea lor, cu găini tăiate în mijlocul străzii, cu rugăciuni şi festivsluri la orice colţ de stradă, cu tarabe pline de tot felul… o lume total diferită faţă de cea pe care noi o vedeam în cartierul nostru exlusivist, construit pentru străini. Cred că acest lucru m-am impresionat atât de tare încât, după ce ne-am întors în Illinois, mereu am simţit nevoia de a fugi, de a evada, de a vedea şi de a trăi şi altceva. Ceea ce am şi făcut imediat ce am putut!

Imediat ce am terminat colegiul, m-am orientat spre o carieră care să-mi permită să călătoresc. Consilierul meu şcolar m-a întrebat ce vreau să fac mai departe. I-am răspuns că aş vrea să-mi încerc norocul la Hollywood. Răspunsul ei a fost:” Nu e realistic. Ce altceva vrei să faci?”. I-am răspuns că îmi place la nebunie să călătoresc. Atunci mi-a răspuns să obţin diploma de profesor şi să predau engleza în alte ţări. Aşa am ajuns în Costa Rica, unde am stat timp de o vară şi unde am învăţat spaniola. Apoi, m-am mutat în Bogota, Columbia, unde am predat engleza la un colegiu exclusivist: acolo învăţau copiii celor mai bogaţi oameni din Bogota. Aveam 22 de ani. După America de Sud, am ajuns în Europa, unde am predat engleza într-o tabără de vară din Italia. Apoi am ajuns în Africa, la un prieten care lucra pentru Corpul Păcii. Cu el am umblat şi am vizitat ţările din Vestul Africii. În cele din urmă, m-am angalat la o companie aeriană ca însoţitor de zbor, nu pentru că mă pasiona jobul, ci pentru că îmi oferea posibilitatea de a călători.

Foto: Octav Ganea

– Cât de greu e să fii însoţitor de zbor?

Nu e deloc greu. Eu am avut probleme cu orele de somn, pentru că îmi potriveam programul în aşa fel încât să şi pot călători. Diferenţele de fus orar, orele de zbor, schimbările de altitudine… În plus, eram mereu în priză atunci când treceam prin turbulenţe, pentru că rolul însoţitorilor de zbor în cazul unor urgenţe este vital. Ca şi steward, am avut parte doar de un singur incident: unei doamne i s-a făcut rău şi a leşinat. Însă cea mai periculoasă experienţă a fost din postura de pasager. Zburam spre Maroc şi am traversat o zonă cu turbulenţe puternice. Avionul trosnea din toate încheieturile, nu se vedea nimic pe geam, zburam deasupra mării. Iar în jurul meu erau numai marocani care ţipau şi se rugau în acelaşi timp. A fost înfiorător acel sentiment de neputinţă, pentru că nu aveai ce face. Însă, ca însoţitor de zbor, în astfel de momente trebuie să te pregăteşti de evacuare, ai o mulţime d elucruri de făcut şi te concentrezi asupra lor. Nu mai ai timp să-ţi fie frică!

– Îţi mai aminteşti ce ţi-ai cumpărat din primii bani pe care i-a câştigat?

Nu prea… Pentru mine n-au contat niciodată lucrurile astea. Poate, am fost exaltat când mi-am cumpărat prima maşină. Acum însă, pentru mine e doar un mijloc de transport. Nu am investit niciodată în lucruri materiale. Însă îmi amintesc de toate momentele speciale petrecute alături de prieteni, experienţele neobişnuite prin care am trecut.  Cât despre primul cec pe care l-am încasat în Columbia, îmi amintesc că am cheltuit banii pe un drum până la graniţa cu Panama. Acolo este cea mai densă parte a junglei, nu există practic niciun drum sau vreo potecă, pentru că vegetaţia este atât de deasă încât nu vezi nimic. Zona perfectă pentru traficanţii de droguri şi pentru trupele de guerillă. Un loc foarte periculos în care vreau neapărat să mă întorc şi să filmez pentru show. Atunci am fost prima dată apropae de moarte, căci în locul acela poţi fi uşor împuşcat sau răpit sau te poţi rătăci în vegetaţie.

– Ce cred părinţii tăi despre jobul tău?

Tata e tare mândru de mine, pentru că şi el a călătorit toată viaţa, a lucrat ăn domeniul vâzărilor. Mama este asistentă medicală, prin urmare e un pic mai îngrijorată pentru mine. Ca să fiu sincer, au fost momente în care i-am spus că merg în Hawaii, când eu, de fapt, mă rătăceam prin junglă sau zburam cu parapanta prin locuri foarte periculoase. Nu-mi place să-mi mint mama, dar pe altă parte ce poate ea să facă?! Dacă sunt răpit sau blocat pe vreun munte, trebuie să mă descurc singur! Mai am o soră mai mică!

– Cum ai ajuns în proiectul “Road Less Traveled”?

După perioada în care am lucrat ca însoţitor de zbor, m-am mutat în Japonia, apoi în China. În Tokyo, am început să lucrez ca model şi ca actor. A mers un timp, după care mi-am luat un alt job în Shanghai… şi acolo am jucat. După câteva apriţii, regizorii de acolo mi-au zis că mi-e de-ajuns doi ani acolo. “Te-ai distrat, ai câştigat şi ceva bani, însă mai mult de atât nu poţi face aici. De ce nu sari în partea mai adâncă a piscinei? Mergi la New York, du-te în Los Angeles, fă altceva!”. Şi le-am urmat sfatul. M-am mutat în Los Angeles, unde nu avea nicio relaţie, şi am “aterizat” direct pe canapeaua unui prieten. La el în casă am dat peste un ziar, oar pe ultima pagină era un anunţ pentru un post de prezentator al unei emisiuni de travel. Mi-am depus CV-ul, am avut chiar şi un interviu… apoi linişte totală. Nu m-a mai căutat nimeni, ceea ce, la Los Angeles, înseamnă că n-ai prins contractul. Au trecut doi ani, timp în care uitasem complet de acel anunţ. În timp ce filmam o reclamă în Las Vegas, am fost sunat de cineva care lucrase la casa respectivă de producţie şi care vroia să facă emisiunea. Văzuse caseta video cu audiţia mea şi m-a întrebat dacă sunt interesat de job. Am răspuns afirmativ imediat, m-am întâlnit cu omul care nu avea idei clare despre ce voia să facă din acest show. Ne-am sfătuit, ne-am documentat şi aşa a început aventura “Road Less Traveled”. Este şi o lecţie de viaţă, pentru că trebuie să faci ceea ce simţi, chiar dacă lucurile nu par prea sigure. Până la acel moment, avusesem o mulţime de joburi care nu m-au satisfăcut, dar care îmi asigurau un venit, pe care îl foloseam pentru a călători. Până când a venit jobul perfect! Dacă îţi urmăreşti visul până la capăt, indiferent de obstacole, rezultatul final e fantastic!

Foto: Facebook

– Primul sezon al emisiunii “Road Less Traveled” a fost filmat în India. De ce atâtea ediţii doar pentru India?

Primul motiv pentru care ne-am gândit la India a fost faptul că producătorul executiv s-a născut acolo. Prin urmare, avea familie acolo, contacte… În plus, este un loc fabulos. N-aş putea spune că India esteun loc destinat unie vacanţe de odihnă, dimpotrivă. Când pleci din India simţi că ai nevoie să iei o pauză! E un loc unde poţi experimenta foart emulte lucruri, unde cunoşti tot felul de oameni, unde vezi lucruri pe care nu le-ai întâlnit niciodată în altă parte… Mirosuri, sunete, magini pe care nu le-ai experimentat niciodată în viaţă. Imaginile pe care le-am filmat sunt spectaculoase pentru că mai bine de jumătate dintre locaţiile în care am fost erau complet necunoscute. Nu aveam niciun plan făcut, nicio documentare prealabilă şi au ieşit nişte episoade extraordinare. India este locul unde fiecare va descoperi ceva nou despre propria persoană pentru că este Mecca spiritualităţii. Sunt atât de multe religii, credinţe…

– În episodul filmat în Cambodgia, am văzut că ai mâncat tarantule. Cât de gustoase sunt?

Foto: Facebook

Nu chiat atât de necomestibile pe cât par! La gust seamănă cu aripioarele de pui, partea mai tare a cărnii. Pot spune că tarantulele prăjite sunt preferatele mele dintre toate mâncărurile scârboase! (râde)

– Ce alte mâncăruri scârboase ai mai încercat până acum?

Viermi, greieri, am încercat chiar şi cărăbuş… M-am chinuit îngrozitor să mestec carapacea. Pote să-ţi ia şi ore… îţi trece. OK… Nu e un subiect prea potrivit pentru o întâlnire romantică.

– De ce altfel de experienţe neobişnuite ai mai avut parte în timpul filmărilor?

Foto: Octav Ganea

În Jakarta, în urmă cu un an, am filmat cât de dependenţi sunt localnicii de amulete, de descântece, de talismane… Şi chiar am încercat şi eu un astfel de talisman. În braţul drept, sub piele, mi-am implantat o bucăţică de aur. E un talisman pentru noroc, se numeşte Susuk. Te protejează şi de blesteme. Personal, nu cred în astfel de lucruri…  Însă a fost o experienţă de neuitat. Ajunsesem în Jakarta, ne stabilisem contactele şi am plecat în suburbii ca să căutăm aceste cabinete de descântece. Am intrat într-unul, am dat peste nişte aşa-zişi vraci, care stăteau pe podea… Imaginea era una de coşamar: nu aveau niciun fel de dezinfectant, fără alcool, cu unghiile murdare. Unul dintre ei mi-a luat braţul, mi-a făcut incizia şi cu un ac din fier mi-a injectat bucăţica de aur sub piele.

– Te-a durut rău? Văd că deja străluceşte… (în timpul interviului, bucăţica de aur din braţul lui Jonathan a ieşit la suprafaţă)

Foto: Octav Ganea

A durut destul de tare… La naiba, chiar că iese la suprafaţă! Probabil că organismul încearcă să o de afară…  Dacă o să mor mâine, să ştiţi de ce!

– Revenind la România, ce ai găsit atât de neobişnuit aici?

Primul lucru care mi-a rămas în minte este cetatea de care ţi-am povestit mai devreme. Apoi, ospitalitatea românească care mi se pare reprezentativă pentru ţara voastră. Italia are mâncarea, Franţa – vinurile… România – ospitalitatea. Când am venit prima dată aici, în urmă cu 10 ani, călătoream cu trenul şi am cerut nişte indicaţii… Am intrat în vorbă cu ceilalţi călători, m-au întrebt d eunde sunt şi 5 minute mai târziu mă invitau la ei acasă, la cină. Mi s-a întâmplat asta de mai multe ori. În plus, sunt multe locuri mai puţin ştiute de străini, chiar dacă turismul e în creştere, poţi găsi aici destule locuri neumblate. Şi ador acea senzaţie de a fi printtre primii oameni care descoperă un anumit loc.

Ce am filmat aici? Am participat la un meci de oină şi am avut ocazia să vorbesc cu Irina Margareta Nistor. Discuţia cu dumneaei ne-a inspirat să schimbăm abordarea acestui episod şi o să mergem pe ideea cum să-ţi realizezi propriul film în România.

F

Foto: Facebook

În plus, o să filmăm în zona Braşovului, vreau să ajungem şi la Dunăre şi să vedem cu este viaţa pe râu, un râu atât de important care traversează jumătate din Europa. Sunt convins că există şi alte locuri de descoperit, dar îmi rămân subiecte pentru un alt episod!

– Mai ai timp de vacanţe?

Tocmai am avut o vacanţă, după ce am filmat trei luni prin Europa. M-am ântors acasă, la Los Angeles, şi acolo a fost vacanţa mea! Timp de o lună, am înotat în fiercare zi în ocean, m-am plimbat pe plajă, am mers la sală, m-am văzut cu toţi prietenii… Lucruri obişnuite!

– Dar de viaţa personală mai ai timp?

Stilul meu de viaţă, de a călători tot timpul, este unul unic. Deşi am ocazia de a cunoaşte foarte mulţi oameni, inclusiv întâlniri romantice, nu am timp pentru o relaţie stabilă. Deşi cred că intensitatea şi calitatea unei relaţii nu depinde de durata ei… Pentru că ştiu relaţii de zeci de ani eşuate, faţă de o poveste de dragoste de doar o săptămână, dar mai plină de pasiune decât una care durează de 10 ani. Pe de altă parte, e minunat să găseşti o persoană care să-ţi stea alături la bine şi la greu, toată viaţa.

– Deci nu ai o prietenă în momentul de faţă?

Nu. Probabil că jumătatea mea ar trebui să aibă acelaşi stil de viaţă ca şi mine.

– Cum crezi că va arăta viaţa ta peste vreo 20 de ani?

Nu mă gândesc atât de departe. Aş putea muri mâine! Mai ales că Susuk (n.r. talismanul norocos) îmi iese prin piele!

Cătălina Matei