Jet Set

Un termen din ce in ce mai la moda in unele tari din Vest este Jet Set, acea parte a societatii careia ii place sa se afiseze, are cu ce, isi ia micul dejun la Monte Carlo si schimba Aston-ul pe Jet-ul privat la intrarea in aeroport, in drum spre o cina la Viena.

Cam 50% dintre aceste atuuri le aveam si noi, echipa ProMotor (Aston-ul si Viena), de cafele la Monte Carlo ne-am cam saturat, asa ca nu mai ramanea decat sa ne vedem de Jet-uri.

Poate vi se pare aiurea si cam complicat, insa Jet-urile nu sunt de gasit chiar pe toate gardurile, ai nevoie de oarece cunostinte in domeniu – sau de un munte de noroc, asa cum am avut noi.

Cu o zi inainte, eram cu superbul DB9 (un fel de Aston metrosexual) la un teren de golf de langa Viena si faceam de zor poze – da, cele de care tocmai v-ati despartit –, cand am fost invitati la masa chiar de patronii Aston Martin Austria. Masa frumoasa, deranj mult, standarde EU, nici un resentiment pentru intamplarile cu lebedele halite acum 15 ani. Chelnerul asteapta disciplinat ca un ostas imperial sa ma hotarasc, iar cand ii comunic cu o oarecare lipsa de inspiratie ca vreau un Wiener Schnitzel, devine foarte fericit, laudandu-mi alegerea (cred ca lumea a inceput sa ignore gustul sincer si necomplicat al unui snitel ca lumea). Este tocmai momentul cand mai soseste un comesean, care e chiar patronul companiei Jetalliance, operator de Jet-uri private – culmea, cu clienti si in Romania.

Ne lansam cu totii in discutii despre Aston, Porsche, Ferrari, Pagani si alte delicii automobilistice, pana la sosirea schnitzel-ului – mmm, ce aratare, depaseste farfuria cu mult, ce gust sublim, cu lamaie din belsug, ce mai, beton –, iar un pic dupa acesta vine si propunerea sa fotografiem Vanquish-ul pe aeroport, asezonat cu cateva Jet-uri private! Dintr-o data cercul se inchide: Eu-Aston-Eu-Jet privat-Eu-Viena-Eu-Schnitzel!

A doua zi dimineata, sosim la showroom-ul Aston Martin. In fata ne asteapta cuminte, cum doar stand pe loc poate fi, musculosul si sculpturalul Vanquish S – creatie fantastica a lui Ian Callum –, ale carui proportii (4,66 m lungime, 1,92 m latime si doar 1,31 m inaltime) ne fascineaza imediat! Este cu adevarat o creatie atemporala, o linie viguroasa, hotarata, de mare traditie, care, datorita filmelor cu James Bond, e recunoascuta de mult mai multa lume decat de pasionatii marcii.

Fata este dominata de celebra grila, aici de dimensiuni marite, pentru o mai buna aerare a compartimentului motor, si subliniata cu un spoiler discret, lateralul este marcat de tipica priza de aer de pe aripile fata, iar spatele, ei bine, spatele este innobilat de aripi pulpoase, unite intr-o aripa deportanta discreta. O linie cu adevarat magica, atat de pur britanica, incat mi-e si greu sa cred ca se va demoda vreodata. Pe strada, pietonii vienezi relativ impasibili se anima brusc si intorc capul la auzul si apoi la vederea creatiei insulare, pe care eu o admir temporar in oglinda retrovizoare a masinii din care vom fotografia. Aston-ul devora practic spatiul din oglinda de fiecare data cand se repede asupra noastra, in scurte accelerari ce-ti desfata simturile. Memoria mea recenta nu poate ignora accelerarile pe care le lua schnitzel-ul spre gura mea, aproape la fel de mare ca grila Aston-ului!

Trebuie semnalat faptul ca aceasta posibilitate aparte de a te desfata se datoreaza si laturii artizanale a productiei, caroseria fiind realizata manual, din aluminiu, la fabrica din Newport Pagnell, la fel ca si vopsitul absolut perfect.

Interiorul, nu mai putin impresionant, este un amestec savant de piele si aluminiu, de accente neo-retro, de materiale sublime chiar si la acest model 2005, insa pot sa va spun ca aceia dintre voi care vor comanda modelul 2006 vor avea o surpriza placuta in privinta interiorului, acesta apropiindu-se de stilul DB9.

Pozitia la volan e mai buna decat in DB9, butonul de Start Engine exercitand o atractie magnetica asupra degetului meu aratator, atractie pe care nu ma fortez s-o contrez.

Asa devine aratatorul meu interfata dintre mine si cumplitul V12, care, desi la origine este o banala acuplare a doua V6-uri de Ford Mondeo ST220, in faza finala se transforma intr-o bruta de 527 CP, in sos foarte picant de Cosworth Racing, realizatorii ei.

Pentru a extrage cei 60 de CP in plus fata de versiunea fara „S”, tehnicienii au trebuit sa schimbe axele cu came si electronica, sa mareasca raportul de compresie, sa foloseasca biele mai rezistente si alte giumbuslucuri la fel de impresionante. Intre timp, schnitzel-ul meu se mentine in topul senzatiilor zilei, chiar daca nu am experimentat inca rezultatele unui cuplu final mai scurt: suta in 4,8 secunde si o viteza maxima de 320 km/h!

Insa vine si timpul acesta, iar eu ma gandesc la indemnul din Star Wars – „Fie ca forta sa fie cuÂ… mine!” – in timp ce ma strecor in habitaclu si degetul nerabdator se repede la butonul de start. O apasare lunga (un V12 nu porneste la fel de rapid ca un banal 4 in linieÂ…), pana cand cele 12 pistoane se avanta in miscare, iar timpanele mi se inmoaie de emotie: melodia ce erupe din esapamente este sublima si atat de prezenta, incat ma gandesc automat la reactia inginerilor de la RAR-ul mioritic. Chiar daca sunetul este, desigur, omologat pentru strada, urechile noastre de cetateni „corecti politic” nu prea mai sunt, de la atatea sunete banale de diesel si de motoare mici, si or sa fie chiar mai putin peste 20 de ani, cand vom fi incoltiti de masinute electrice cu suav sunet de tramvai.

Citeste mai mult in ProMotor