Istoria notelor muzicale. Cine a inventat notele muzicale

Muzica s-a transmis de la o generație la alta prin viu grai, prin cântec și memorare, căci nu existau notele muzicale. Era nevoie de un mod de a scrie muzica astfel că se făcea așa cum era compusă. metoda prin care omul a descoperit cum să scrie muzica se numește notație.

Din China Antică s-au păstrat teorii muzicale, dar melodii notate există din timpul dinastiei Tang (618 – 906).

În Europa, notația muzicală a apărut în secolul 9, atunci când biserica creștină a început că aleagă cântecele care să facă parte din liturghie. Se foloseau linii, puncte și mici neume – semne grafice scrise deasupra textului ce indică desenul melodiei, nu și înălțimea sunetului sau tonalitatea cântecului.

Prin anul 900 d.Hr. muzica era mai ușor de citit. Neumele erau scrise la o anumită distanță deasupra sau lângă linia orizontală (portativ) – reprezenta nota F pentru a arăta cât de sus sau cât de jos trebuie cântată nota.

Călugărul Guido d’Arezzo a făcut portativul cu patru linii pe care să fie notația muzicală – pe linii și între linii. O metodă de notare care a făcut posibilă ghidarea lungimii fiecărei note a fost descoperită între secolele 13 și 14. Notele aveau forme noi și punctelor le-a fost adăugate picioare sau liniuțe în funcție de lungimea lor. A apărut și portativul cu cinci linii, iar neumele au luat formă de romb. Pe la 1600 neumele au devenit rotunde și a fost posibilă notația muzicală așa cum este păstrată și astăzi.

Istoria muzicii mai spune că dirijorul unui cor, Guido Aretinus, a dat nume notelor muzicale pe baza imnului gregorian „Ut queant laxis” folosind prima silabă a fiecărui rând.

Ut queant laxis

Resonare fibris

Mira gestorum

Fanuli tuorum

Salve pelluti

Labii reatum

Sancte Joannes

Numele notelor muzicale astfel sunt: ut, re, mi, fa, sol, la. Nota si s-a adăugat mai târziu ca fiind a șaptea notă, iar Ut a devenit Do, din cuvântul Domine.