Istoria monedelor. Cum și-au primit monedele denumirea

Să începem cu termenul de bani. Pe vremea romanilor, Juno era zeița nașterilor, căsătoriei, protectoarea Romei și soția lui Jupiter, era simbolizată printr-un porumbel.

Romanii erau recunoscători că Juno îi proteja și îi avertiza de cele mai mari pericole, astfel că ei depozitau averile în templul ei și o considerau un gardian de nădejde. O mai numeau Juno Moneta. Termenul de Moneta vine din latinescul moneo care înseamnă a avertiza. Termenul de bani este derivat din acesta.

Termenul de monedă provine din cuvântul latin cuneus care înseamnă pană. Aceasta pentru că matrița care făcea bucățelele de bani semăna cu o pană.

Dolarul datează din vremea când banii erau făcuți în Bohemia, unde erau mine de argint. Monetăria era într-un loc denumit Joachim’sthal, iar monedele se numeau Joachimsthaler. Termenul de Taler s-a transformat în dolar. Moneda de 10 cenți – dime, vine din latinescul decimus care înseamnă zecime. Cent vine din cuvântul franțuzesc cent care înseamnă o sută, dar și din latinescul centum. Ideea era că o sută de cenți fac un dolar.

Englezescul pound – liră vine din latinescul pondo care înseamnă liră ca și greutate. Expresia originală era libra pondo sau o jumătate de kilogram de greutate – de aici și abrevierea pentru pound – lb.

Banii românești

Cea mai veche monedă românescă este drahma de argint, de 8 grame, emisă de orașul Histria în anul 480 î.Hr. Au urmat apoi și alte emisiuni de monedă asemănătoare. Geto-dacii au emis monede din argint, iar apoi kosonii de aur. Voievodul Vladislav I a emis ducații munteni din argint, în Țara Românească, iar petru Mușat a emis groșii din argint, în Moldova.

La 22 aprilie 1867 este stabilită moneda națională leu, ca o monedă bimetalică cu etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur și având 100 de diviziuni, numite bani. Primele monede emise au fost cele divizionare din bronz, de 1 ban, 2 bani, 5 bani și 10 bani, bătute în Anglia în 1867.

Primele monede bătute pe actualul teritoriu al României sau fost bătute în jurul anului 480/475 a. Chr. Este vorba despre monede de argint turnate care au pe avers simbolul orașului (vulturul pe delfin spre stânga) încadrate într-un pătrat incus iar pe revers două capete umane alăturate și inversate.

Ulterior, aproximativ între 450-350 a. Chr., Histria a bătut și monede din bronz care sunt încadrate în două tipuri: primul, cu o roată cu patru spițe pe avers și cu legenda pe revers, iar al doilea cu reprezentarea zeului fluvial Istros pe avers și emblema cetății pe revers.

Alte emisiuni din bronz mai târzii care pot fi datate până în sec. I a. Chr. îi ireprezintă pe avers pe zeii Helios, Demetra, Hermes și Apollo.

Al doilea oraș pontic care a bătut monedă este Callatis ale cărui prime emisiuni sunt drahmele de argint. Tomis bate monedă din bronz din a doua jumătate a sec. III a. Chr. Toate cele trei orașe au bătut monedă de tip Filip II și Alexandru cel Mare. Este vorba de stateri și tetradrahme ale căror reprezentări și legende sunt identice cu originalele. Au urmat apoi emisii de monede macedonene, elenistice, a regilor sciți din Dobrogea, moneda geto-dacilor, cea romană, cea din aur tip Koson.

Au urmat apoi emisiile în Țara Românească, pe timpul lui Vladislav I Vlaicu, în anul 1365: ducați, dinari, bani. Primele monede ale Țării Românești prezintă pe avers, de regulă, un scut despicat, având în primul câmp opt fascii, iar pe revers un coif închis, surmontat de o acvilă conturată, cu cruce în cioc.

Petru I Mușat (1375-1391) este cel care, în anul 1377, constituie sistemul monetar moldovenesc, alcătuit din groși și jumătăți de gros din argint. Pe la 1541, principii din Transilvania au emis monedă în nume propriu, sistem monetar derivat din cel maghiar: ducați de aur, taleri de argint, dubli taleri.

Începând cu ultimele două decenii ale sec. al XVI-lea, economia monetară a Țărilor Române este dominată de talerii-leu, emiși de Provinciile Unite ale Țărilor de Jos. Continuă să circule florinii maghiari și țechinii venețieni, împreună cu alte nominaluri de argint.

La sfârșitul sec. al XVII-lea, circulația talerilor-leu a scăzut mult, în urma noilor conjuncturi economice și politice, fiind înlocuiți, treptat, de alte timpuri de monede, mai ales austriece și otomane. Din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, „leii” devin monedă de cont, fără circulație efectivă: prețurile erau exprimate în lei (moneda principală de calcul) și în subunitățile acestora (parale), în timp ce plata efectivă se făcea în diferite monede din aur sau argint austriece, turcești, rusești, spaniole etc. Oficial, un leu era echivalent cu 40 parale. Sistemul astfel constituit este cunoscut sub numele de „sistem al leului de cont”. (http://www.bnro.ro/)