Istoria cosmeticii

Înca din cele mai vechi timpuri, omul a gasit diverse modalitați de a se îngriji și de a se înfrumuseța. Practic, aproape toate metodele și tehnicile cosmetice naturiste au fost inventate înca de acum cateva milenii. Si multe dintre rețetele și ingredientele folosite la vremea respectiva se regasesc și în tratamentele actuale.

Igiena corporala, o preocupare de milenii

Prima regula a frumuseții, curațenia, a fost descoperita și redescoperita de toate popoarele lumii, în toate stadiile de dezvoltare a umanitații.

Necesitatea curațeniei a aparut instinctiv la omul primitiv, care a încercat, prin mijloacele naturale care îi erau la îndemana, sa îndeparteze stratul de mizerie care îi sufoca pielea.

În zonele calduroase, oamenii se spalau mult și foloseau diverse substanțe în loc de sapun. Chiar și în deșert, acolo unde nu se gasea apa, corpul era curațat cu nisip.

Nici locuitorii ținuturilor reci nu neglijau acest aspect al existenței lor. Baia de aburi este o nascocire a baștinașilor ținuturilor artice. În antichitate, folosirea bailor calde pentru spalarea trupului era un obicei zilnic, de multe ori facandu-se chiar exces.

La Roma s-au construit Termele (baile publice), unde locuitorii orașului aveau acces gratuit, împarații punand la dispoziția poporului și sapunurile, precum și uleiurile necesare unei bai ca la carte.

Oamenii erau chemați prin clopote la baie și se grabeau sa prinda cat mai multa apa calda. Sapunurile erau parfumate cu diverse uleiuri, care se foloseau și în alte preparate cosmetice.

La egipteni, pentru prepararea sapunului se folosea o rețeta speciala pe baza de nisip, soda și leșie, un amestec care avea și rolul de a întreține pielea,
catifeland-o.

Uleiurile și emulsiile, între necesitate și rasfaț

Traind într-un climat torid, omul preistoric a simțit nevoia de a-și proteja corpul de razele soarelui. El folosea în acest scop grasimile animale și uleiurile vegetale.

Alifiile facute din ierburi diverse, ulei de ricin, ulei de palmier, untura, unt și prafuri metalice aveau rolul de a apara pielea de razele solare, înțepaturi de insecte, vant și frig.

Mai tarziu, în epoca antica, folosirea emulsiilor și a uleiurilor devine o adevarata moda, care, însa, era generata de necesitatea de a hidrata pielea uscata datorita excesului de bai.

Pomadele pentru fața erau aromatizate cu diverse parfumuri de flori, obținute fie prin încalzirea directa a amestecului gras cu petalele de flori, fie prin fierberea în vin a petalelor pe baia de aburi.

Tot din aceasta perioada, dateaza folosirea grasimii de lana de oaie, ca ingredient de baza al alifiilor pentru corp, preparat care se regasește sub forma purificata (lanolina) și în anumite produse actuale.

Untura de civette (mamifer carnivor), un alt ingredient de baza al cosmeticelor vremii, a fost folosit secole de-a randul și înlocuit, în timpul Reginei Elisabeta I, cu lavanda și menta englezeasca.

Pentru hranirea pielii, Cleopatra își prepara o masca din mal și urina, iar contemporanele împaratului Nero foloseau în același scop excrementele de crocodil. De altfel, balega sau urina erau ingrediente obișnuite ale produselor cosmetice, la popoarele din Africa.

Vasele de ulei, facute din tigva, sticluțele din os și borcanașele cu capace (folosite pentru depozitarea cremelor) erau nelipsite din arsenalul cosmetic al doamnelor vremii.

Culorile i-au fascinat mereu pe oameni

Omul primitiv nu era indiferent la aspectul sau exterior, marturie fiind scoicile netede sau discurile de metal lustruit, folosite pe post de oglinzi, care ne-au ramas din acea vreme.

Dorința omului preistoric de a-și colora corpul în diverse culori a aparut și dintr-o necesitate medicala (de exemplu, colorarea pleoapelor într-o nuanța închisa îi proteja de trahomul endemic, raspandit de muște), dar și din dorința de a fi apreciat și de a se impune în fața dușmanilor printr-un colorit deosebit.

În Antichitate

Moda colorarii feței și a trupului a luat o amploare deosebita. Grecoaicele foloseau pentru vopsitul obrajilor și buzelor creioane din miniu de plumb sau radacina plantei alcea.

Pleoapele și le umbreau cu carbune, iar sprancenele și genele le înnegreau cu funingine, apoi fixau negreala cu un amestec format din albuș de ou, amoniac și rașina (substanța folosita și pentru depilare).

Egiptenele nu se limitau la fardarea feței, ele își acopereau tot corpul cu farduri, preparate dupa rețete complicate. Pentru machiajul pleoapelor foloseau doua culori, partea superioara a pleoapei era colorata în negru, iar cea inferioara în verde malahit.

De altfel, în mormintele egiptenelor s-au gasit, așezate langa mumii, și cosmetice, precum și ustensile specifice (de pilda, în camera mortuara a mamei lui Kheops a fost descoperita o cutie de manichiura și mai multe cosmetice).

Anumite popoare aveau preferințe monocolore: etiopienele își albeau pielea cu ghips, iar agatarșii erau albaștri din cap pana-n picioare.

În Evul Mediu

În prima parte a acestei perioade, excesul în folosirea cosmeticelor a fost temperat de Biserica, preocuparea pentru frumusețe reaparand abia în Renaștere și luand, în unele țari europene, o amploare deosebita.

În Franța, la curtea regelui Ludovic XIV, dar și a predecesorului sau, se foloseau cantitați însemnate de pudra pentru machiajul feței și a perucilor. Mercier (un literat al vremii) specifica, într-una din scrierile sale, ca pentru pudra folosita de cei de la curte, timp de un an, se consuma o cantitate de grau echivalenta cu rația zilnica necesara hranirii a 11.000 de oameni.

Tot în aceeași perioada a aparut și moda falselor alunițe, care erau lipite pe fața, în scopul ascunderii semnelor lasate de variola.

La noi în țara, moda machiajului a luat amploare dupa 1820, o data cu adoptarea portului european. Pentru rumenirea feței se foloseau plante, precum coada cocoșului, frunze roșii de rachita, brandușe, sfecla și chiar hartia roșie de ambalaj.

Sprancenele și pleoapele se înnegreau cu funingine de pe fundul oalei, cu carbune de tulpina de busuioc sau cu dopuri arse. Alunițele erau marcate cu ajutorul chibriturilor stinse.

Blondul este la moda de peste 2000 de ani

Dintotdeauna frumoasele vremii au dorit sa perfecționeze ceea ce natura a daruit cu mai multa sau mai puțina ușurința. La unele popoare din antichitate, îngrijirea parului, precum și schimbarea formei și culorii lui, constituia o preocupare importanta zilnica.

Contemporanele Cleopatrei aveau numeroase rețete de combatere a diverselor afecțiuni. Pentru întarirea firului de par se prepara un amestec format din miere și dinte de magar sfaramat, iar contra caderii parului se folosea o pomada facuta din grasimea mai multor animale: pisica, șarpe, țap, leu, hipopotam și crocodil.

Ele își încrețeau parul cu ajutorul bețișoarelor și argilei sau și-l împleteau și-l parfumau. În Orient, femeile își colorau parul în roșu-corai cu ajutorul sucului plantei Kufra (henne), aplicand puțina vopsea și pe varful degetelor sau pe cel al sanilor.

În schimb, femeile romane își vopseau parul în diverse nuanțe de blond (moda a fost lansata de sclavele teutone) și-l pudrau cu pudra de aur, pentru a obține reflexe stralucitoare.

Ele foloseau unguente pentru par, ale caror formule sunt utilizate și astazi în industria de profil. Coafurile lor erau extrem de complicate, iar execuția lor necesita foarte mult timp: îl împleteau sub forma de rulouri și-l desfaceau pe frunte în forma de evantai.

Documentele vremii atesta ca sclavele foloseaua frecvent fierul de frezat pentru a aranja parul stapanei. De altfel, prețul unei sclave era de multe ori stabilit și în funcție de îndemanarea ei de a coafa sau machia.

În Grecia antica, femeile foloseau pentru spalarea parului must de mere și-l rasuceau în zulufi. Ele purtau parul lung, tunsoarea scurta fiind caracteristica doar sclavelor și femeilor vaduve sau batrane.

Decolorarea parului le-a preocupat și pe frumoasele Bizanțului. Ele își spalau parul cu leșie și extracte vegetale, apoi își puneau palarii fara calota și-și expuneau parul la soare.

Alte popoare foloseau rețete specifice zonelor geografice în care traiau: de exemplu, indienii americani își tratau parul cu var și urina de vita și-l spalau cu un șampon din seva unor plante precum yucca, iar culoarea și-o intensificau cu seva extrasa din scoarța arborelui de moschito.

În perioada medievala, îngrijirea parului a trecut pe locul doi în favoarea efectului estetic, fiind preferate perucile și aranjamentele complicate.

Pe vremea Mariei Antoaneta se purtau coafuri ample, împletite cu diverse accesorii (uneori se atașa coafurii un buchet întreg de flori) sau se executau din par diverse machete (corabii, palate).

Ondularea permanenta a parului a fost inventata de un coafor francez (Raoul Marcel) în secolul 19, fiind rasplatit de catre contemporanii sai cu o statuie.

Procedeul ondularii prin încalzire era extrem de complicat și presupunea conectarea clientei la un întreg sistem electric.

Ritual în TaraSoarelui Râsare

Japonezii au un cult al curațeniei care dateaza din cele mai vechi timpuri. Baia se efectueaza dupa un anumit ritual, dureaza 1-2 ore și este întotdeauna urmata de un masaj relaxant.

În semn de respect și apreciere, orice gazda trebuie sa ofere musafirului care i-a calcat pragul o baie dupa toate regulile artei.

Stiai ca?

Primul ruj, în forma sa cunoscuta, a fost inventat acum 100 de ani. Produsul era conceput dupa o formula pe baza de ulei de ricin și ceara de albine.

Cu ce se fardau oamenii primitivi

Pentru înfrumusețarea corpului, oamenii foloseau 17 tipuri de sulimanuri (marna și var – alb, carbune de lemn și minerale de mangan – negru, namol etc).

Bineînțeles ca, din trusele cosmetice nu lipseau nici ustensilele necesare aplicarii lor.

Pentru aplicarea roșului de buze, spre exemplu, se foloseau bețișoare ascuțite, avand o forma destul de asemanatoare cu tuburile de ruj cunoscute în zilele noastre.

Stiai ca?

Primul manual de cosmetica cunoscut aparține reginei Cleopatra. Formularul care conținea rețetele de înfrumusețare folosite de ea a fost distrus datorita incendierii bibliotecii din Alexandria, dar textul acestuia a fost parțial reprodus de Criton.

Prima rețeta cosmetica dateaza de acum 6000 de ani și este scrisa pe pietrele cladirii regale egiptene. Ea a fost oferita de Seș fiicei sale Tetei (soția primului rege al Egiptului) și conține sfaturi pentru vopsirea parului.

În Roma antica statuile purtau peruci de piatra, adecvate formei de coafura care era la moda. Cand moda modifica opțiunile, erau resculptate și formele perucilor de piatra.

Pe timpul regelui Ludovic al XIV au existat, la curtea acestuia, nu mai puțin de 200 de peruchieri oficial, slujbașii fiind extrem de bine platiți pentru serviciile lor.

Moda meșelor trase peste urechi a fost lansata de sora lui Napoleon pentru a-și masca urechile mari și deformate.

Stiința cosmetica – cosmetologia – a fost oficializata din anul 1895, an în care a fost introdusa ca obiect de studiu într-o școala superioara.

Diana Nedelcu – Parjol