Irina Petrea, o dădacă fără copii (interviu)
– Irina, despre ce este vorba, mai exact, în noua ta emisiune de la Kanal D, „Cei 7ani de acasă” ?
„Cei 7 ani de acasă” este diferită faţă de ceea ce am făcut până acum. Este o emisiune – concurs în care două familii se întrec în a-şi demonstra abilităţile parentale. Metodele lor şi educaţia pe care au dat-o copiilor sunt puse la încercare nu doar de proprii copii, ci şi de copiii altora, precum şi de faptul că vor locui împreună sub acelaşi acoperiş câteva zile. „Cei 7 ani de acasă” nu este numai un program reality, ci şi un veritabil „reality check”, adică o probă a realităţii. Este un exerciţiu util pentru participanţi şi pentru publicul larg ce va avea ocazia să constate cât de subtile şi de insidioase pot fi uneori greşelile pe care le comitem în educaţia copiilor noştri, cât de fin poate fi „tunning-ul” de care avem nevoie pentru a deveni părinţi mai buni, cât de bine ne pricepem să vedem paiul din ochiul altuia şi mai puţin bârna din ochiul nostru, precum şi cât de mult contează punctul în care am ajuns în propria evoluţie ca indivizi la momentul la care am devenit părinţi.
– Ce ar trebui să facă o bonă pentru a dobândi încrederea familiei?
Cred că fiecare om poate deveni soţul/soţia/partenerul/copilul/prietenul ideal numai în relaţie cu cineva. Părerea mea este că orice bonă sau guvernantă, ca, de altfel, orice persoana care lucrează cu copii, are nevoie de câteva elemente esenţiale: să îi placă copiii, să îi placă să se joace, să aiba un profil moral ireproşabil, un caracter frumos, generos, chiar altruist, să aibă răbdare, să fie incapabilă de minciună şi mereu deschisă la nou. Dacă un adult mai poate fi păcălit, copiii simt imediat o persoană rigidă, prefăcută, impulsivă, periculoasă pentru că sunt foarte atenţi la mesajele non-verbale pe care le transmite respectiva persoană. Uneori însă sunt prea mici pentru a exprima în cuvinte ceea ce înţeleg sau nu sunt crezuţi de părinţi. Nu în ultimul rând, contează gradul de instruire şi educaţia persoanei care lucrează cu copiii. Mare atenţie! Un copil care se ataşează de o persoană ce are grijă de el (şi este perfect normal acest lucru), va prelua din obiceiurile, gesturile, manierele acestei persoane.
„Nu am copiii mei, ci doar pe ai soţului”
– Cat de mult te-a ajutat rolul de „Supernanny” în relaţiile cu copiii?
În mod surprinzător, „Supernanny” m-a ajutat mai mult în relaţiile cu părinţii care mi s-au adresat şi m-au ascultat cu încredere. Am fost mai convingătoare în a transmite către ei mesajele pe care şi alţi profesionişti le transmit, în mod deosebit mesajele campaniilor de stopare a violenţei împotriva copilului şi de promovare a educaţiei pozitive, campanii organizate de Salvaţi Copiii România împreună cu care colaborez de aproape cinci ani de zile.
– Ai copii? Aplici pe ei poveţele pe care le dai altora, în emisiunea ta?
Nu am copiii mei, ci doar pe ai soţului şi da, în limita „fişei postului” şi cu încuviinţarea tatălui lor peste a cărui autoritate nu trec, aplic tot ceea ce ştiu, nu numai ceea ce aplic în emisiune. Se cuvine să spun că tot ceea ce fac pe micul ecran este doar o parte din ceea ce ştiu şi pot să fac, acea parte care poate fi redată prin intermediul unei emisiuni de gen.
– Ce fel de copil ai fost tu? Ai făcut boacăne?
Am fost un copil foarte serios, un copil căruia îi puteai lăsa casa pe mâini, dar am făcut şi destule năzbâtii. În general, toate erau urmări ale încercărilor mele de a face lucruri menite să îi uimească pe mama şi pe tata – în sensul bun, în sensul dovedirii „competenţelor” mele.
– Cum îţi petreci timpul liber?
Timpul liber mi-l petrec, în cea mai mare parte, cu David, soţul meu. Lucrăm în ţări diferite şi „comasăm” timpul pe care ni-l dedicăm reciproc. Uite aşa, trăiesc pe pielea mea conceptul de globalizare… Îmi place să mă relaxez mergând la sală, la cosmetică, citind, mergând la film, la spectacol ş întâlnindu-mă cu prietenele în oraş.
Dana Popa
„Cei 7 ani de acasă”, cu Irina Petrea, se difuzeaza vineri, la Kanal D.