Ioana Pavelescu: “Îmi plac provocările”

– V-aţi născut şi aţi trăit într-un mediu plin de artişti. A fost uşor să alegeţi scena? Când v-aţi spus că vreţi să fiţi actriţă?

Când de abia puteam să pronunţ cuvântul TEATRU.

– Aţi debutat, în „Osânda”, la numai 19 ani. Cum a fost să jucaţi alături de monştri sacri precum Amza Pellea sau Gheorghe Dinică?

Sunt conştientă de marea şansă pe care am avut-o să joc alături de aceşti mari actori şi oameni adevăraţi ai acestui loc. O experienţă pe care nu o voi uita niciodată. Le mulţumesc şi îi port în suflet.

 – Au urmat „Cumpăna”, „Întâlnirea”, „Trandafirul galben”, „Întunecare”, „Mircea” şi apoi, din 1992, New York-ul. Cum a fost întâlnirea cu publicul de peste ocean?

Publicul american nu este atât de generos în aplauze cum este cel românesc. Exigenţa este mai mare şi manifestarea mai corespunzătoare produsului. Efuziunile, atunci când este cazul, sunt mai conţinute şi foarte sincere. Americanii merg la teatru pentru simplu act cultural, nu caută nici picanteria, nici politicul.

– Cât de greu îi este unui actor din afara spaţiului anglofon, să se integreze în teatrul american?

Este foarte greu şi în acelaşi timp răsplata este mare. Limba engleză este, după părerea mea, cea mai potrivită pentru scenă şi ecran. Sugestivă şi foarte directă, ea îşi permite o mai puternică şi intensă ambalare în temă şi asta tocmai pentru că exprimarea a ceea ce spui este extrem de zgârcită în cuvinte.

– De ce aţi ţinut să jucaţi în continuare, în America?

De bucuria de a mă adresa unui public pe care trebuia să-l cuceresc. Îmi plac provocările. Îmi place foarte mult să joc în engleză şi când am fost aleasă într-o trupă Off Broadway, a trebuit să-mi trăiesc bucuria şi să o prelungesc cât mai mult.

– Aţi revenit în ţară cu „Anna Karenina”, „Daria, iubirea mea”. Cum a fost revederea cu publicul român?

Am venit acasă cu un rol atât de important cum este Anna Karenina. Îi mulţumesc cu orice ocazie domnului Dinu Săraru pentru asta. A fost o continuare firească şi m-am bucurat mult că oamenii s-au bucurat de reîntâlnirea noastră.

– Vă recunoaşte lumea pe stradă?

Nu atât de mult ca înainte de 1989, când făceam 2-3 filme pe an.

– Se pare că talentul este o trăsătură de familie în cazul dumneavoastră. Maria Marinescu v-a moştenit latura artistică. Cum e relaţia mamă-fiică?

Maria este foarte talentată în ceea ce şi-a propus să facă. Sunt foarte mândră de ea. Iar atunci când Dragoş Galgoţiu a invitat-o să facă costumele la “Visul unei nopţi de vară”, unde a avut cronici foarte bune, confirmarea talentului ei a fost la un alt nivel.

– Vă cere părerea? Cum de nu a ales o carieră tot în teatru? Aţi fi văzut-o pe scenă?

Mai mult îi cer eu părerea ei ori de câte ori îmi cumpăr ceva. Gustul şi alegerile ei sunt apreciate nu numai de mine, dar şi de toţi cei care ajung să o cunoască.

– Care a fost cel mai bun sfat pe care i l-aţi dat?

I-am dat multe sfaturi. Cel mai important este felul în care am crescut-o, în dragoste şi credinţă în Dumnezeu.

– Şi care a fost cel mai bun sfat pe care l-aţi primit de la mama dumneavoastră, actriţa Corina Constantinescu?

Nu este un sfat, dar m-a impresionat cel mai mult. Ne spunea, mie şi fratelui meu, când eram mici, că preferă să plângă alături de noi pentru un rău pricinuit de cineva nouă, decât să ştie că noi am face rău cuiva. Şi asta, pentru că ea se gândea la sufletul nostru în raport cu Dumnezeu – singurul lucru important al trecerii noastre pe aici.

– Ce părere aveţi despre cinematografia românească din ultimii 20 de ani? Care a fost filmul care v-a impresionat cel mai mult?

Filmul românesc care m-a impresionat cel mai mult este “Reconstituirea”, al lui Lucian Pintilie. Nu ştiu de ce acum asistăm la înghesuiala asta la teme minore, cu personaje derizorii, periferice, cu psihologii de doi lei. Intelectualii României nu au murit chiar toţi, chiar dacă vocile lor se aud din ce în ce mai anemic.

– Cu care dintre regizorii români aţi vrea să lucraţi?

Nu ştiu dacă avem un regizor în România la care să visezi să lucrezi.

– Acum, intră pe ecrane „Puzzle”, în regia lui Andrei Zincă. Cum v-aţi alăturat proiectului?

M-am alăturat cu bucurie echipei filmului. Cu Andrei Zincă am lucrat prima dată în America, în serialul „Miami Sands”, şi de atunci ne-am împrietenit. Cât despre „Puzzle”, s-a gândit la mine pentru rolul Veronica, mi-a trimis scenariul şi am colaborat extraordinar. Andrei a avut ideea genială să folosim materiale din „Rătăcire” pentru visul lui Dan Nuţu din film, despre cum ar fi fost dacă noi ne-am fi întâlnit… Cu Dan am jucat în „Rătăcire”, în 1978, când regizorul Alexandru Tatos căuta un băiat pentru rolul partenerului meu… Eu eram încă la facultate, el era actor consacrat, dar părea un băiat de 20 de ani şi arăta extraordinar. Ne-am bucurat amândoi de această reîntâlnire peste ani, într-o poveste de dragoste foarte frumoasă! Nu în ultimul rând, Vlad Păunescu, producătorul filmului, a facut ca totul să fie posibil.

– Ce vă place cel mai mult la acest film? Cum l-aţi recomanda publicului?

Depinde ce public. Publicul în România este foarte heteroclit. „Puzzle” este un film de dragoste plin de emoţie, pentru toate generaţiile, ceea ce filmului românesc actual i-a lipsit acut în ultima vreme. Iar eu cred în poveştile de dragoste. Cred în dragoste la prima vedere, în dragostea ce poate ţine o viaţă, dar mai ales în poveştile de dragoste neîmplinită.

Mioara Tronaru