Ioan Andrei Ionescu a slăbit 15 kilograme pentru rolul lui Brâncuşi

„Brâncuşi din eternitate” e un film greu, pe care apasă personalitatea celui mai mare sculptor român. O provocare aş spune. Cum a fost la filmări?

E mai mult decât o provocare. Studiul şi pregătirea au fost piatră de încercare pentru acest rol. Apoi, la filmări a fost de muncă efectiv. Uneori chiar fizică. Îmi amintesc ca scenograful uitase să “patineze” o parte din décor, sau nu avusese răgazul necesar. Am luat pensule, eu, directorul de imagine (Cristi Gugu), oameni din echipă şi am modificat aspectul general al atelierului în două ore de pauză. Ne-am şi distrat, dar am avut şi momente de atenţie la detalii. Spre exemplu, în ultimul cadru din film, camera de filmat şi Brâncuşi au o mişcare greu de executat plecând de la o panoramare a  atelierului şi ajungându- se apoi prin detaliu de mâini la un alt spaţiu aflat în plan imaginar. Pentru acest cadru s-a lucrat şi repetat  o dimineaţă întreagă…

Eşti complet schimbat în acest rol. În cât timp ai intrat în pielea lui Brâncuşi şi în cât timp ai redevenit tu?

Pe mine m-a ajutat în primul rând modelul numit “TATA”. El este ceea ce se numeşte pictor abstract, dar crede despre picturile lui cam acelaşi lucru pe care îl credea şi Brâncuşi despre lucrările sale. Când despre o lucrare a sa ai putea spune că este o inşiruire de dungi orizontale dintre care doar una e strâmbă el o să îşi spună că e vorba de o jaluzea care s-a defectat. Şi o să- mi parafrazez personajul acum zicând “în fond arta mea nu e deloc abstractă. Ea e foarte realistă. Dacă te-ai vedea acum aşa cum te văd eu probabil că ai înţelege”. Iar la tipul ăsta de gândire am ajuns inclusiv printr-un regim strict alimentar. Am ţinut o cură detoxifiantă care m-a ajutat şi să slăbesc vreo 15 kg şi să mă cred pe mine un posibil Brâncuşi. O variantă. De altfel, în scenariu Brâncuţi este un reverb al unui delir de muribundă care în drumul ei spre “dincolo” rememorează deformat viaţa ei ca model al sculptorului. Planul real glisează des în film aşa încât eu am jucat fără să resimt apăsarea imensei personalităţi a lui Brâncuşi.

Te aştepţi la un succes de box office cu acest film?

Nu mă aştept la nimic. Nici nu sunt critic de film ca să îmi dau cu presupusul despre calitatea lui. Vreau să cred, în schimb, că cei care vor vedea filmul vor simţi nevoia să îl cunoască mai îndeaproape pe Brâncuşi decât o face azi spaţiul public. Cât despre mine… sunt sigur că întâlnirea asta m-a marcat. A fost un moment de redefinire. Iar filmul va rămâne unul dintre puţinele filme despre personalităţi marcante ale culturii româneşti care s-a facut, ceea ce îi va conferi un tip de anvergură. Printre filmele multe minimaliste, care au trecut de stadiul “la modă” şi îşi aşteaptă deja reinventarea acest film vine parcă din altă lume. Iar oamenii care au fost la premieră, în mare parte au fost mişcaţi. Iar asta e cel mai important.

În paralel joci şi la Naţional, în Anonimul veneţian,  alături de Ilinca Goia. Care dintre cele 2 roluri te-a solicitat mai mult?

Fiecare rol îşi cere propriul combustibil. Are nevoie de o atenţie specifică. Rolul din „Anonimul veneţian” mă stoarce de ultima picătură în fiecare seară, dar îmi aminteşte totodată de ce vreau să trăiesc din plin, să iubesc la fel şi de ce fac această meserie până la urmă. E una dintre cele mai dorite partituri masculine din dramaturgie. Şi piesa în două personaje. Normal că e solicitantă. Dar nu aş putea să spun că mi-e mai greu, sau mai uşor decât mi-a fost cu Brâncuşi. Nimic bun nu iese fără muncă.

Filmările la „Brâncuşi din eternitate” s-au încheiat acum 3 ani. Cum este să priveşti filmul la o distanţă aşa de mare în timp de la ultima zi de filmare?

Extrem de ciudat. Nu ştiu dacă să îl iau ca pe un cadou sau ca pe o nouă provocare. Poate că abia acum încep să îmi dau seama ce a însemnat şi înseamnă pentru mine acest rol.

În ce filme ai mai jucat de atunci?

S-au întâmplat multe de atunci. M-am întâlnit pe platou în producţii europene şi americane cu Andy Garcia, cu Sharon Stone, sau Jon Voight. Am jucat în „Bună, ce faci” şi „Domnişoara Cristina”, îndrumat de prietenul meu, regizorul Alexandru Maftei. Am scris un scenariu şi am făcut două scurtmetraje. Unul dintre ele este al fratelui meu mijlociu, student în an terminal la regie film, Andrei Constantin Ionescu, scurtmetraj pe care l-am şi produs. Viaţa merge mai departe. Nu stă să aştepte ca un film să găsească lumina aparatului de proiecţie.