Într-o buna zi o sa va cumpar pe toți

Octombrie 2000. Freienbach, comuna din cantonul elvețian Schwitz, pe malul lacului Zurich. Capitalul propriu al comunei: 44 milioane de euro. Rezerve: 28 milioane de euro. Consiliul municipal al comunei a constatat ca n-are ce face cu atația bani și a decis sa reduca la jumatate impozitele pentru o perioada de doi ani de zile.

„Prin aceasta scadere a impozitelor le dam înapoi contribuabililor aproximativ 20 de milioane de euro, pentru ca misiunea noastra nu este de a tezauriza sau de a plasa banii.

Avem deja noi instalații sportive, trei piscine, mai multe plaje amenajate și școli ultra-moderne”, a declarat Willy Jud, consilierul responsabil cu finanțele comunei.

Explicația? Comuna a fost aleasa de cel mai faimos magnat elvețian, Martin Ebner, sa gazduiasca sediul bancii sale, BZ Bank.

În afara de cetațenii micii comune, prea puțini sunt însa cei ce au motive sa nutreasca sentimente bune fața de numitul Martin Ebner.

Grație lui, ziarele elvețiene redescopera retorica de stanga, atunci cand îl definesc drept rechinul capitalist în stare pura, gata de orice ca sa-și mareasca profiturile, inclusiv de inginerii financiare care au ca efect desființarea a mii sau zeci de mii de locuri de munca.

Dar nici șefii marilor companii elvețiene nu-l agreeaza mai mult; pentru ei, Ebner reprezinta, dimpotriva, o agresiune din partea unui plebeu rapace la adresa „establishment”-ului corporatist.

Fapt e ca în ultimii 17 ani, omul a reușit sa faca avere cumparand și vanzand acțiuni în virtutea unui spirit aventurier ieșit din comun (zic criticii) sau investind cu o intuiție clara asupra tendințelor profunde de evoluție a economiei, cam ca un soi de Warren Buffett al Elveției (zic admiratorii). În ultimii trei ani, Martin Ebner a figurat constant în topul miliardarilor lumii, al revistei Forbes; cel mai recent top, publicat în martie, îi consemneaza o avere de 2 miliarde de dolari.

Fiu al unui lucrator într-un mic atelier de tiparituri, Ebner s-a nascut în 1945 la Wilen, un oraș din apropiere de Zurich. {i acum, Ebner locuiește în același oraș, nu s-a preocupat sa-și construiasca vreo casa luxoasa și nici nu duce o viața pe potriva averii sale.

Retras și distant, nu sufera reuniunile mondene și nici întalnirile cu presa; în afara de veșnicul papion pe care îl poarta, excentricitați n-are; dupa parerea lui, o ora de discuție cu un jurnalist înseamna pur și simplu pierdere de vreme.

Daca voi nu ma vreți…

Dupa ce și-a luat diploma în științe juridice la Universitatea din Zurich și doctoratul în economie la Universitatea din Florida, Ebner a lucrat o vreme la banca privata Vontobel din Zurich, unde a ajuns sa conduca departamentul de consultanța pentru investitorii instituționali.

Aici s-a confruntat pentru întaia data cu caracterul profund dinastic al lumii afacerilor elvețiene: într-un moment al carierei în care s-ar fi considerat îndreptațit sa ajunga director executiv, membrii familiei Vontobel, proprietara bancii, i l-au preferat pe unul de-al lor.

Prin urmare, Ebner a parasit banca și și-a înființat propria banca, BZ, în 1985. Aceasta a devenit nucleul companiei sale de investiții, BZ Gruppe Holding Aktiengesellschaft, care cuprinde în prezent și cateva fonduri de investiții.

Susținuta de cațiva investitori instituționali europeni, BZ și-a construit rapid un nume în lumea sobra a finanțelor elvețiene.

A intrat la bursa din Zurich, ajungand la un moment dat sa realizeze 20% din totalul tranzacțiilor de aici; a impus o serie de instrumente financiare complexe, care au marit atractivitatea pieței elvețiene. Dar pe cat de mult s-a remarcat prin pofta de inovație, pe atat a devenit de controversata.

În 1988, banca lui Martin Ebner s-a ambiționat sa cumpere a cincea mare banca elvețiana, Leu, fara a reuși. Opoziția ferma a bancherilor fața de aceasta încercare de preluare a dovedit înca de la început ca modul de acțiune al lui Ebner a fost corect perceput de piața: solitarul finanțist nu și-a propus niciodata sa cumpere acțiuni pur și simplu pentru a se îmbogați, ci pentru a obține astfel dreptul de a interveni în conducerea unei companii sau a alteia.

O schema tactica infailibila

Cat despre tactica, și-a pastrat-o de-a lungul timpului, cu mici variații. În toate cazurile, Ebner își alege ținta dintre companiile ale caror acțiuni le considera subevaluate pe piața, din cauza unor greșeli sau inabilitați de management.

Mai întai încearca sa devina acționar minoritar, apoi sa-și majoreze participația și, eventual, sa ajunga acționar majoritar; pe tot parcursul acestei acumulari, participa la adunarile acționarilor, unde îi acuza în gura mare pe directori ca nu izbutesc sa realizeze optimul de rentabilitate a companiei și încearca sa le determine – inclusiv prin acțiuni în justiție pe diverse motive – schimbarea de strategie sau demisia.

Daca nu reușește, își folosește pachetul de acțiuni ca arma de șantaj, amenințand compania fie cu dezintegrarea, fie cu vanzarea catre alta companie.

În toate cazurile, ca rezultat al respectivei batalii, prețul acțiunilor crește, iar caștigul lui Ebner se majoreaza.

Așa a procedat în deceniul trecut cu ținta care l-a facut celebru și temut – Union Bank of Switzerland (UBS). A fost prima data cand liniștitul mediu de afaceri elvețian a avut de-a face cu asemenea dispute.

„Am crezut efectiv ca era nebun”, își amintește un fost membru al consiliului de conducere a bancii, care nu uita cum a trebuit sa lucreze și în vacanța de Paște ca sa faca fața asaltului lui Ebner.

În cele din urma însa, acesta a avut caștig de cauza; întrucat conducerea UBS a refuzat constant sa restructureze banca și sa încerce reducerea costurilor, Ebner a determinat vanzarea UBS catre un grup mai mic, Swiss Bank Corp., ceea ce a dus în 1997 la formarea United Bank of Switzerland, al doilea grup bancar din lume la acea data.

Fuziunea a implicat desființarea a 13.000 de locuri de munca, lucru absolut de neconceput pentru o țara care, deși suprabancarizata, nu și-a facut niciodata prea multe probleme cu numarul excesiv al funcționarilor bancari.

Implicarea acționarilor în conducerea firmelor are din cand în cand și succes. Cand Telecom Italia a anunțat acum cațiva ani un plan de restructurare, acționarii s-au unit ca sa-i blocheze aplicarea, iar directorul Roberto Colannino a fost constrans sa refaca planul.

Alți șefi au pațit-o mai rau: Domenico Cempella, CEO al Alitalia, și-a dat demisia în februarie 2001 fiindca n-a reușit sa obțina o alianța cu alte linii aeriene (la acea vreme, Alitalia era una din puținele companii aeriene naționale care nu încheiasera nici o alianța), demisia lui soldandu-se cu o creștere a prețului acțiunilor.

Atunci cand se comporta ca grup, acționarii capata un aer respectabil, pentru ca modul în care își revendica drepturile tinde astfel sa semene a acțiune civica.

E drept ca așa se întampla mai ales cand e vorba despre investitori instituționali. La începutul anului trecut, dupa ce CEO al Swissair Group și-a dat demisia ca urmare a pierderilor record înregistrate în 2000, noua din cei zece directori ai companiei au demisionat și ei.

Autoritațile municipale din Zurich și cele cantonale din Geneva, în calitate de acționari, au decis sa inițieze o ancheta penala împotriva acestora, considerand inadmisibil ca demisionarii refuza sa-și asume raspunderea pentru eșecul propriei lor strategii și pleaca pur și simplu de pe o corabie pe care ei au scufundat-o.

La urmatoarea adunare generala a acționarilor Swissair Group, peste 5.000 de acționari furioși s-au strans într-un hangar al aeroportului din Zurich.

Noua conducere a anunțat un plan de restructurare avand ca scop redresarea prețului acțiunilor, dar a refuzat sa raspunda întrebarilor despre valoarea compensațiilor platite fostului CEO și celor noua directori cu ocazia demisiei.

În final, conducerea a fost silita sa accepte un audit independent, pentru inițierea caruia a votat aproape un acționar din doi.

Ce nu înțeleg niciodată șomerii

În momentul cand Martin Ebner a început s-o atace, UBS se gasea într-o conjunctura proasta; tocmai ieșise la iveala ca naziștii o folosisera în timpul razboiului și dupa ca sa depoziteze tablouri și alte opere de arta furate de la evrei, ceea ce a afectat puternic imaginea bancii.

La un nivel mai profund însa, direcția agresiunii lui Ebner a coincis cu tendința generala a epocii, de concentrare și consolidare la scara mare în sectorul bancar.

În alte parți ale lumii, Chemical Bank și Chase Manhattan, sau Mitsubishi Bank și Bank of Tokyo fuzionau; Elveția parea însa neatinsa de vantul schimbarii, iar propunerile pe care le facea Ebner UBS – sa renunțe la activitați auxiliare, sa-și restructureze portofoliul de credite, sa raționalizeze modul de lucru – pareau un afront, ca și ideea unei fuziuni care ar fi însemnat trimiterea în șomaj a mii de oameni.

Același mers în sensul istoriei s-a întamplat și în cazul conglomeratului industrial Alusuisse-Lonza (Algroup), o alta ținta a „restructuratorului”.

Pachetul de 21,8% pe care Ebner, prin BZ Gruppe, îl deținea aici i-a permis sa amenințe conducerea, în 1999, cu o fuziune a Algroup cu grupul german Veba; aceasta perspectiva a determinat demisia președintelui și a unei parți din conducere.

A ramas astfel cale libera pentru spectaculoasa divizare orchestrata de Ebner: pe de o parte, Algroup a fost vandut firmei canadiene Alcan, iar Alcan împreuna cu Algroup și Pechiney au format cel mai mare grup european din industria aluminiului; pe de alta parte, Lonza a devenit companie independenta și s-a specializat în biotehnologie și produse chimice, devenind unul din performerii sectorului.

Cat despre Ebner, el a devenit președintele Lonza.

În fine, un al treilea exemplu este legat de asocierea între serviciile bancare și cele de asigurari, în cadrul a ceea ce pe la jumatatea anilor ’90 era un concept înca nou – bancasurrance.

În mai 1997, Martin Ebner a devenit proprietarul a 14,5% din capitalul societații de asigurari Winterthur, a treia companie elvețiana din sector; nu mai departe de luna august, Winterthur își anunța fuziunea cu Credit Suisse, al doilea grup bancar din țara; de fapt, Ebner își vindea pachetul de acțiuni la Winterthur, care între timp ajunsese cam la 30%.

Presa elvețiana, încercand sa linișteasca spiritele, nota la vremea respectiva ca tendința spre materializarea conceptului de „bancasurrance” este specifica epocii și ca ea va continua oricum – cu sau fara Martin Ebner.

Cine caștiga miliarde știe și sa piarda

Totuși, cele mai recente acțiuni ale lui Ebner au fost menite mai curand sa reduca pierderile din propriul lui portofoliu, vanzandu-și acțiunile mai puțin performante, decat sa construiasca o noua ordine de afaceri.

Anul trecut și-a redus de la 11,8% la 8,8% participația la capitalul Alcan, din cauza scaderii acțiunilor grupului. O alta vanzare de acțiuni, mult mai spectaculoasa, a fost cea a pachetului de 20% din acțiunile grupului farmaceutic Roche catre Novartis, pentru aproape 3 miliarde de dolari.

Tot pe parcursul anului trecut, acțiunile grupului ABB, unde BZ Gruppe a ajuns la o participație de 10%, au scazut cu 75%, ceea ce l-a costat o avere pe Ebner.

Extrem de nemulțumit, elvețianul a facut eforturi mari sa-l detroneze din funcție pe Percy Barnevik, președintele ABB, considerat responsabil pentru slaba performanța a grupului.

În locul lui, tot Martin Ebner a determinat instalarea lui Jurgen Dormann, fost director al companiei farmaceutice Aventis.

Presa a speculat ca Ebner a fost la originea scurgerilor de informații referitoare la compensația imensa pe care a primit-o Barnevik din partea ABB la momentul demisiei – zeci de milioane de dolari – dezvaluire care a generat un adevarat scandal în Europa corporatista.

Ramane de vazut daca încercarea lui Ebner de a revitaliza ABB va avea succes. Tot îndoielnica e și decizia lui de a-și menține poziția în holdingul suedez Investor, aparținand familiei Wallenberg, în condițiile în care directorii acesteia nu sunt deloc ușor de convin sa ia masuri ca sa împiedice scaderea acțiunilor ei.

E foarte puțin probabil însa ca poziția elvețianului în topul miliardarilor lumii sa fie amenințata. Instinctul desavarșit de orientare în mediul de afaceri, încapațanarea teribila și lipsa de scrupule care l-au ajutat atația ani îl vor ajuta, mai mult ca sigur, și de acum încolo.

Un lucru e cert: un Martin Ebner ar fi imposibil în America, pentru ca acolo nu e nici pe departe atat de pronunțata opoziția dintre acționariat și conducerea executiva a companiilor.

Stilul american de implicare activa a acționarilor în managementul companiilor nu e însa deloc popular în Europa, chiar daca oameni ca Ebner se caznesc sa-l impuna sau macar sa-l faca sa para mai puțin scandalos pentru mediul de afaceri european.

Acționarii acuza, de pilda, faptul ca, exceptand cateva firme mari, în Europa nu exista nici un pic de transparența în privința pachetelor salariale ale directorilor. Mai departe, daca unii directori se declara dispuși sa vorbeasca despre salariile lor, asta e fiindca știu ca adevaratul lor borcan cu miere e în alta parte: în opțiuni.

Aceste opțiuni, care dau directorilor dreptul de a cumpara la un moment dat acțiuni la un preț prestabilit, nu sunt aproape niciodata disponibile pentru acționari.

Ekkerhard Wenger, cel mai cunoscut investitor german din specia lui Martin Ebner, spune ca prea multe companii europene acorda „opțiuni pentru idioți”, care îi îmbogațesc pe directori pur și simplu în virtutea creșterii piețelor bursiere.

Dupa Wenger, companiile ar trebui sa-i recompenseze pe directori „în funcție de performanța relativa a firmei în raport cu un plafon definit în mod rezonabil”, ca de pilda un index al firmelor din același sector.

Americanii care vin pe piața europeana în cautare de acțiuni se trezesc în postura ingrata a lui Ebner fara sa vrea, fiindca rezistența de ordin cultural fața de dreptul la caștig al acționarului îl demonizeaza imediat pe cel ce își încearca norocul în Europa.

Unul dintre acești investitori americani, Asher Edelman, a constatat o asemenea rezistența „îngrozitoare” în Franța. „Aici gasiți pe piața multe acțiuni extrem de ieftine, dar asta e tocmai fiindca acționarii sunt prost tratați de catre management”, zice Edelman.

Aventura lui franțuzeasca n-a mers cum și-ar fi dorit. A cumparat mai întai 15% din acțiuni, apoi a încercat sa preia cu totul o companie gen holding numita Societe du Louvre, proprietara Hotelului Crillon din Paris și a înca noua hoteluri de lux.

Dar, dupa o serie de lupte în instanța, Edelman s-a retras fara a fi reușit sa detemine nici o singura schimbare în conducerea companiei sau în stilul de management.

E drept ca nu s-a întors acasa chiar cu mana goala; valoarea pachetului sai de acțiuni a crescut cu 170% în cursul bataliei pentru preluare.

Crenguța NicolaeZIARUL FINANCIAR