INTERVIU inspiraţional: Are un job în IT, dar s-a încumetat pe cel mai dur traseu montan GR20 Corsica

GR este acronimul pentru Grande Randonnée, adică „marea expediţie” în limba franceză. Reprezintă o reţea de poteci pe distanţe lungi în Europa, mai ales în Franţa, Belgia, Olanda şi Spania. GR20 este considerat cel mai dificil dintre toate traseele GR. Numele său corsican este Fra li monti, ceea ce înseamnă „peste munţi” în dialectul corsican.

1. Cum te-ai decis să faci acest traseu? De unde pasiunea pentru trekking?

E o pasiune pe care am descoperit-o recent şi care mă completează prin simplul fapt că aduce elemente cheie din toate activităţile cu care rezonez: mişcare în aer liber, peisaje de poveste, posibilitatea de a mă autodepăşi, liniştea sălbăticiei. M-a ajutat foarte mult prietena mea, Georgiana, pe care am cunoscut-o la începutul anului şi care e foarte pasionată de munte. A fost pentru mine o adevărată sursă de inspiraţie în evoluţia mea către atingerea acestui  obiectiv. Nu am avut frică de necunoscut pentru că am văzut frumosul din călătoriile ei. Georgiana practică acest sport încă din adolescenţă, anul trecut a făcut turul Mont Blanc-ului, iar anul acesta îşi dorea să parcurgă GR20 Corsica. Pasiunea şi ambiţia ei au fost suficiente pentru a mă inspira şi a mă face şi pe mine să îmi doresc experienţa acestui traseu. Mă simţeam atât de motivată să parcurg o astfel de călătorie, încât am acceptat fără să clipesc. Ştiam că doar astfel voi putea recupera măcar un fragment din tot timpul pierdut cu această pasiune latentă. M-am bazat pe pregătirea ei, pe faptul că formăm o echipă şi ne antrenăm împreună de atunci. Încrederea în coechipier e un lucru fundamental în astfel de aventuri.

2. Ce ai simţit în cele 16 zile? Ai vrut să renunţi? Ce te-a motivat?

Din punct de vedere emoţional, convingerile cu care porneşti în traseu nu te vor abandona nici aici, doar că temerile şi, în acelaşi timp, ambiţiile vor fi mai intense că niciodată. Fizic, în funcţie de pregătire, cel mai intens vei simţi oboseala, lucru care se poate schimba pentru cei cu un nivel mai ridicat de antrenament. Când am plecat în GR20, eram încă la nivelul la care simţeam oboseala. E o senzaţie care se acumulează, mai ales că în ultimele 3 luni înainte de călătorie am mers în fiecare week-end în drumeţii, care mai de care mai solicitante, iar în fiecare miercuri am alergat 10-15 km. Nu mai resimţisem nimic de acest fel înainte şi, deşi din exterior credeam că sunt pregătită, pe măsură ce am intensificat frecvenţa cu care repetam activităţile, am simţit presiune mai mare.

Personal, nu am făcut niciodată efort susţinut mai mult de 5 zile, prin urmare a fost o provocare să parcurg cele 16 etape în 16 zile, câte o etapă pe zi. Am fi putut să dublăm unele ture, dar am preferat să nu testăm şi alte limite aici, în special pentru că în ziua 10 sau 11 am avut un mic incident, am alunecat pe o piatră şi am făcut o uşoară întindere. Nu a fost grav, însă în zilele următoare am resimţit dureri musculare de la efort şi am decis să nu forţăm. Eu voiam să fiu în stare să termin traseul. Bineînţeles că am mai şi suferit, dar în mare parte a fost foarte frumos, iar acest lucru a compensat toate celelalte mici impedimente.

În primele nouă zile am parcurs o zona cu stânci, foarte spectaculoasă şi frumoasă. Aveam impresia că mă plimb printre nori, iar peisajul era precum o ilustraţie dintr-o carte de poveşti. În următoarele şapte zile traseul a continuat printr-o zonă de pădure, la prima vedere mai simplu şi poate mai uşor de abordat, însă stresul s-a acumulat inevitabil, pe lângă echipamentul pe care îl căram în spate, de 12 kg si care acum părea mai greu ca niciodată. Ambiţionate de ce văzusem pe porţiunea Nordică, am abordat şi aici variantele de creastă care se abăteau din traseu, ori de câte ori am avut ocazia.

De-a lungul celor două săptămâni, vremea ar fi putut fi o altă provocare, deoarece furtunile sunt foarte frecvente. N-a plouat însă decât într-o singură zi în timpul călătoriei noastre, după ce am ajuns la refugiu. Dacă am fi prins ploi şi fulgere, traseele ar fi devenit şi mai dificile. Unele dintre ele erau periculoase indiferent de vreme, pentru că erau expuse, nu aveau lanţuri de susţinere şi trebuia să te prinzi de stânci.

Am ajuns acolo pregătită să nu renunţ. Asta a fost principala mea temere, pentru că încă de când am început să fac sport am avut demonii mei, care îmi spuneau: nu poţi să faci asta, o să te opreşti în următoarele 5 minute, o să te doară pe măsură ce intensifici efortul. Am început să nu-i mai ascult şi am văzut că aşa pot să reuşesc să realizez ce îmi propusesem. Îţi trebuie clar încredere în tine să faci asta.

3. Ai o viaţă activă? Practici un sport anume?

Am devenit foarte activă în acest an. În ultimele şase luni m-am antrenat aproape week-end de week-end mergând în drumeţii pe munte. În afară de trekking, alerg de două ori pe săptămână, 10-15 km. Recunosc că nivelul acesta de antrenament la care mi-am supus organismul într-un scurt interval de timp a fost o adevărată provocare şi mi-a testat capabilităţile fizice. Ulterior am realizat că nu e suficient să vrei, trebuie să fii şi cu adevărat pregătit sau măcar să te aştepţi să fie dificil.

4. Cum ţi-ai găsit timp să faci ceea ce-ţi place? E costisitoare o astfel de provocare?

Este o provocare pentru care ai nevoie de timp de pregătire şi de suficientă determinare să renunţi la lucrurile mici, pentru a dedica aproape orice moment antrenamentului. Este genul de activitate care are nevoie să fie prioritizată. A fost în acelaşi timp şi o provocare financiară. Călătoria a implicat costuri deloc neglijabile, însă am avut suport din prima clipă în care mi-am anunţat intenţia de a participa la circuit din partea Enea, compania pentru care lucrez, lucru care m-a motivat şi mai mult. Dincolo de suportul financiar, m-am bucurat şi de suport moral al colegilor care m-au încurajat permanent prin mesaje pe reţelele de socializare. Le mulţumesc cu ocazia aceasta pentru că au fost parte din succesul proiectului meu!

5. Ce fel de persoane se încumetă să facă cel mai dur traseu de trekking din Europa? Ce calităţi trebuie să aibă?

Cred că e nevoie de motivaţie şi de dorinţa de a fi mai bun decât ai fost ieri, de a te dezvolta. Cred că mai necesită o capacitate rapidă de adaptare la nou, pentru că e un sport în care de fiecare dată tinzi să încerci ceva mai greu şi trebuie să înveţi altceva. Pe munte, doar experienţa te poate ajuta, pentru că de fiecare dată te confrunţi cu o situaţie nouă. Deşi abordezi acelaşi traseu, vremea poate fi diferită ori poţi fi chiar tu diferit. Starea emoţională e foarte importantă.

După parerea mea, mersul pe munte se învaţă mai mult de unul singur. Îţi trebuie multă încredere în capacităţile tale de a asimila şi trebuie să te bazezi în primul rând pe tine. Nu e ca şi cum nu ai primi sprijinul celorlalţi, dar poate nu e ceea ce ai nevoie. Doar tu singur poţi să descoperi ceea ce vrei. Aşa cum am spus mai sus, îţi trebuie foarte multă dedicare. Dedicare, determinare, timp şi, de ce nu, curaj.

6. Ce ai învăţat din această experienţă? Cu siguranţă ajută la dezvoltarea personală.

Până acum un an aveam frică de înălţime, pe care, surprinzător, acum am reuşit s-o depăşesc. Am văzut că pot să fac ce-mi propun, că nici durerea nu e chiar atât de rea pe cât mi-o imaginam, că limita pe care o pot atinge astăzi e doar punctul de plecare pentru următorul antrenament. Am învăţat şi foarte multe lucruri mici, dar foarte importante din trekking, pe care nu le-aş fi învăţat decât fiind acolo. Am învăţat să apreciez lucruri pe care nu le aveam acolo şi pe care acasă nu le apreciez, pentru că le am deja. Ca de exemplu, un pat sau un duş cald. Timp de 16 zile am dormit numai în cort, iar duşurile au fost reci, cu apă de munte. Am cunoscut foarte mulţi oameni din foarte multe ţări din Europa, pasionaţi de acelaşi lucru. Am interacţionat cu ei, erau foarte prietenoşi, amabili, a fost o experienţă foarte plăcută. În plus, mi-am perfecţionat limba franceză.

Cel mai mare obiectiv al meu a fost să mă descopăr pe mine însămi. După foarte multe zile de efort, pe fondul oboselii devii un alt om şi nu ştii cum reacţionezi. Eram foarte curioasă să descopăr cum voi face faţă acelui moment, dacă voi fi la fel de determinată să continuu şi dacă mă voi învinge pe mine. Dacă corpul meu asculta de mintea mea sau invers. Dacă corpul asculta de mintea mea, înseamna că am triumfat, dacă nu, era semn că trebuia să o iau de la capăt în următoarea zi. Am finalizat traseul cu succes, deci consider c[ am reuşit să mă înving pe mine însămi.

7. Ce te-a impresionat cel mai mult pe traseu?

Pe lângă oamenii pe care i-am cunoscut pe insulă, oameni care sunt extraordinari de joviali şi fericiţi cu viaţa pe care o au şi pe lângă relieful şi vegetaţia diferite de ceea ce am regăsit în România, cel mai important lucru a fost nevoia de a mă adapta la nou pe care am trăit-o din plin şi în fiecare clipă. Am parcurs pentru prima dată în viaţă un traseu atât de lung şi de dificil, un traseu de anduranţă, un traseu în care cea mai mică neatenţie sau decizie greşită ne-ar fi putut scoate din cursă. Aceste lucruri ne-au făcut să păstrăm un nivel de concentrare permanent, de dimineaţă şi până seara, pe parcursul celor 180 km. Nu e uşor deloc, dar odată cu asta, satisfacţia şi bucuria de a fi acolo în acel moment au fost nemărginite. Şi, credeţi-ne, natura ne-a răsfăţat cu peisaje şi ipostaze ale locurilor pe care mi le voi aminti multă vreme de acum înainte. M-a impresionat cât de mult m-au schimbat doar 16 zile din viaţă. Au fost 16 zile dedicate doar pasiunii mele, ignorând toate celelalte necesităţi. Am realizat că, într-adevăr, deşi e dificil să trăiesc fără confortul zilnic de acasă, a-mi trăi visul îmi aduce o mai mare fericire decât orice lucru material.

8. Ce le sfătuieşti pe cele care vor să încerce acest traseu?

A fost o experienţă foarte frumoasă, pe care o recomand. Nu recomand parcurgerea acestui traseu fără antrenament şi fără cunoştinţele necesare. E nevoie de rezistenţă fizică, de antrenarea respiraţiei, a spatelui şi a încheieturilor. Nu pleci într-o astfel de călătorie fără să fi făcut sport. De asemenea, când faci parte dintr-o echipă, e altfel decât atunci când eşti singur. Adunând calităţile de care dispunem fiecare, temerile scad considerabil. Ai nevoie de cineva cu care să mergi constant în expediţii, în care să ai încredere şi cu care să te sincronizezi. GR20 Corsica e una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le am.