Îngerul brusc

Dintre libertațile recucerite în postceaușism – libertatea religioasa, politica, morala, economica, sexuala etc. – poezia noastra a ales-o cu asupra de masura pe cea din urma și a disprețuit-o pâna la spulberare pe cea dintâi. Religiosul a devenit o piedica fardata pentru noua lume buna, o rușine anacronica, moft și vetustețe reacționara.

Traindu-și cu legitim nesaț normalitatea și cu extaz resincronizarea, literarul a preferat ostentativ nuditatea, insurgența argotica, poetica stridenței și rupturii, pe scurt: demonia. Sau, în tot cazul, o flagranta, violenta alergie la angelism și armonia interioara.

Lucru petrecut în paralel cu detronarea filosofiei și instalarea politologiei ca noua religie, metafizica, utopie ș.a.m.d. Cine este mai curajos, mai provocator, mai nebun: cel care îndraznește sa traverseze în smoking plaja nudiștilor, sau cel care vine doar în chiloți la concertul simfonic?

Alegerea o fi ea cam ca-n pelicanul sau babița, însa este cert ca raportul dintre cele doua ipostaze e cam de o mie la unu în favoarea celei de-a doua. Sigur, chilotul e mai ieftin decât smokingul…

Ei bine, într-un peisaj copleșit de aburii ceaunului în care copiii fierb o data cu mamaliga, printre abjecții, infecții și dejecții, printre fracturi, fractali, naturi moarte, papuși abuzate și bufnițe-mpaiate, criticului vinovat de prea mult scepticism i se întâmpla – prima oara dupa vreo treizeci de ani – sa simta adierea îngerului poetic.

Celestul fâlfâit a trecut rar și teribil de iute prin versul românesc, știut fiind ca la noi dracul gol e mult mai acasa – vataf, ciocoi, cioclu sau argat la turbinca – decât duhul caftanit și îngerul plin. Cât e de la dumnezeiasca „Rugaciune” a lui Eminescu la litaniile argheziene? Cât a trecut de la epifania lui Daniel Turcea și superba „Lumina lina” a lui Ioan Alexandru pâna la Netraitele de acum ale Constanței Buzea*? Totuși, patru, cinci aripi, pe tacute, într-un secol, tot e ceva!

Binevoiți, rogu-va, domniile voastre din România lui 2004, sa citiți aceste versuri fața de care orice comentariu profan suna rizibil, de nu cumva direct a sacrilegiu: „Domane, recunoaște-ma și pune-mi în suflet bucuria de dupa plâns”.

Sau: „lasa-mi nefacut mult trupul/ sufletului meu puțin”. Sau: „Doamne, eu trec, nu te uita la mine. Privește-mi sufletul,/ el ramâne”. Și: „plâng în racoarea iertarii poate m-am ratacit/ într-o stare pe loc sub care locul/ se risipește”.

În fine, acest poem definitor pentru starea de azi a poeziei Constanței Buzea: „Memoria ca un pod în dezordine, ca un/ muzeu indescifrabil care falsifica și/ rastalmacește. e o cruzime sa lași ca un prunc/ golaș gândul sa se trezeasca acolo. Sa se sperie/ nimerind în oglinzi și între hârtii cu textul/ șters mirosind a magnolie. Din pânze izbucnesc/ spectre. Din fotografii, rude tacute asupra lor înșile./ Mesajul lor vag, presupus. Te doare indiferența, cruzimea insistând în respingere, cu ura parca./ Știu ele ce știu. Ramâi în ceea ce crezi ca ești”.

În cronica sa din România literara, nr. 30/4-10 aug. crt., Gheorghe Grigurcu observa just ca „poezia Constanței Buzea e acum una manifest convesiva. Ea se deschide lumii cu o umilința orgolioasa, scuturându-se de orice afectare. Condeiul pare a merge singur pe pagina, oglindind o fascinație a realului care nu e mai puțin profunda decât cea a imaginarului”.

Schițate liric, universul domestic al copilariei, cu scene și arome de-o acuta savoare (unde exceleaza poemul 66) și confesiul familial, cu voalul bunicii Paraschiva și fracul bunicului Tanase, plecarea parinților din Basarabia, „pacea casei din Reni” etc., se petrec esențial într-o senzorialitate de tip ritualic, deopotriva cruda și diafana.

Totul miroase a busuioc, pelin și tamâie, a porumb fiert în cazane de arama, cu blagiene îgropari infantile în muntele de boabe ș.a.m.d. Nu fara unele excese descriptive, ca în poemele 62 și 65.

În 1987, când scriam postfața antologiei Cheia închisa, înscriam poezia Constanței Buzea în datele unei identitați enigmatice, unde „nu atât textul, cât umbra lui, nu atât locvacitatea metaforica, dar mai ales fuziunea aproape nevazuta, dar întotdeauna prezenta, dintre ordinea terestra, ordinea cosmica și cea morala” definesc eul poetic.

Acum, „fuziunii” i se poate spune curat pe nume: ruga, înger, împacare. Vi se pare ca suna demodat? Deh, angelicul e întotdeauna plictisitor, numai țopaitul dracilor e mereu la ordinea zilei.

Ca un bici parintesc, ori ca un bisturiu, pledoaria Constanței Buzea ne taie respirația: „A ignora poezia, a o disprețui și chiar a o urî e ca și când te-ai arata cu orgoliu ateu. Lumea nu urmeaza cu placere pildele bune, ci și le face uitate. Nu-i urmeaza pe cei aleși, ci mai degraba îi strivește. Cu adevarat trista, dar nu și de neînlaturat ideea ca poezia se scrie cumva degeaba. Ca e un lux inutil. Ca tot nu o mai citește nimeni acum, din lipsa de timp, din ignoranța, dintr-un dispreț demonic, dirijat împotriva celor blânzi, care merg încet, care manânca puțin, hrana uscata. Poezia este har, este duh, este dar, și atunci când poetul o zidește pe hârtie, și atunci când cititorul o prețuiește”.

*) Constanța Buzea, Netraitele, Editura Vinea, 114 pag.

Dan C. Mihailescu
ZIARUL DE DUMINICA – PUBLICATIE A ZIARULUI FINANCIAR