În culisele Cannes-ului

Trimisul special al ApropoTV la Cannes, Anca Gradinariu, face o trecere în revista a reușitelor și nereușitelor celebrului festival. Și, bineînțeles, inventariaza avantajele și dezavantajele jurnalistului prins în culisele Cannes-ului.

Ultima scena din „A History of Violence” m-a facut sa plâng. Filmul lui Cronenberg, o raza de soare printre atâtea altele torturant de sumbre, plictisitoare, cu pretenții la mareție, e feroce, violent, plin cu umor negru și foarte puțin lacrimogen. Însa, dupa vreo 12 filme și 15 petreceri consecutive, ești un ghiveci emoțional în mâinile oricarui regizor capabil sa te traga de coarda sentimentala.

Ce-i drept, ma trezisem de dimineața morocanoasa pentru ca începuse o ploaie strașnica. Dar pelerinii, uzi leoarca, continuau sa fie comasați în jurul covorului roșu (unii echipați chiar cu scarițe), nelasându-te sa inhalezi nici un centimetru din praful de staruri de acolo. Cu atât mai frustrant, cu cât auzeai strigatele orgasmatice ale fotografilor: „Juliette, Juliette!!”, Selma! Selmaaaaa!”.

„Pinguinii” își aparau fracurile cu umbrele asortate iar doamnele își târâiau trena rochiilor de mii de euro prin balți, dar nu și cainii Chihuahua – Doamne ferește – ei erau purtați pe braț sau într-o geanta speciala.

Norocul meu: nu mai eram stresata ca-i strivesc. Ceva mai încolo, teatrul de papuși Guignols își continua reprezentațiile satirice în hohotele de râs ale audienței. Anul acesta ținta lor predilecta a fost Monica Bellucci – simbolizând, dupa ei, tot ce e rau cu actrițele franceze astazi – sunt frumoase și proaste.

Bad mood-ul m-a copleșit definitiv în fața afișului filmului lui Cristi Puiu, contemplând soarta cruda a pisicii lui Lazarescu. Cu o seara înainte, îl întrebasem pe Cristi daca felinele au suferit în timpul filmarilor. Mi-a spus ca nu, dar ca una dintre ele a fost calcata de mașina la puțin timp dupa. Ma uitam la ele (care o fi fost?) ca la marturia stridenta a futilitații existenței.

Politici și trenduri

Ce diferența face un an de zile! În 2004, cozile la documentarul lui Michael Moore concurau cu cele de anul asta la Star Wars. În 2005, „The Power of Nightmares”, un mult mai provocator documentar despre felul în care marile puteri exploateaza frica pentru a-și justifica agenda politica, a rulat într-un complet anonimat. Asta nu înseamna decât ca, în ciuda reputației sale de arbitru al valorii, Cannes-ul e și el supus modei.

Și daca vorbim de moda, trend-ul obsedant al multor filme a fost izbavirea și vina. În cel mai multe cazuri, nu era vorba decât de un accesoriu de stil. În cele mai bune filme, o forța etica impunatoare.

S-a tot vorbit pe croazeta despre cât de simpliste sunt producțiile hollywoodiene orienatete exclusiv în a capta atenția și banii. Dar ce te faci când și cele europene, asiatice șI celelalte apeleaza la rețeta?

Iar la Cannes – ca și la Hollywood, rețeta e aceeași: sexul. Și, daca tot vorbim de moda, de ceva timp încoace s-a instaurat un soi de tradiție: pelicula cea mai controversata a festivalului (și, în fiecare an, exista câțiva candidați puternici pentru acest titlu) trebuie sa aiba o secvența pe bune de sex oral.

Acum câțiva ani, „Brown Bunny” al lui Vincent Gallo conținea, în detalii foarte grafice, unul performat de actrița Cloe Sevigny norocosului regizor. Dar macar Gallo e tânar și aratos, iar Sevigny i-a fost iubita.

Și acum vine „A Battle in Heaven”, „scandalul 2005”. Timp de câteva minute agonizante, o tânara și frumoasa actrița îl gratuleaza oral pe un tip foarte urât. Complet gratuit. De ceva în genul asta, dar cu mult mai puțin explicit și cu mult mai erotic, am avut parte în filmul lui Cronenberg. Dupa ce ne capteaza bine de tot atenția, ne lasa cu 20 de minute de… nimic și ne împinge la un slalom interminabil printre scaune pentru a ieși la lumina.

Afla mai multe despre culisele de la Cannes numai din