Horia Vîrlan – Copilăria, cheia succesului în bucătărie

-De ce sînteţi atît de rău cu invi­taţii din emisiune?
Nu rău, doar foarte critic. Eu judec cu ochii omului cu experienţă în bucătărie. Nu mă deranjează că unii dintre invitaţi habar n-au de reţete, ci dezordinea şi com­bi­naţiile alimentare fără nici o logică.

– Dvs. unde aţi învăţat re­gu­lile bu­cătăriei?

Din liceu, mi-am dat seama că n-o să de­vin inginer, cum era moda, ci bucă­tar. Am terminat totuşi un an de fa­cu­l­­tate. După 1990, am avut con­tracte mai ales în afara ţă­rii. Pri­ma oară, am plecat în Ungaria, a­poi am ajuns în Marea Bri­tanie.

Despre englezi, numai de bine. Pot să spun că iubesc gusturile fine şi produsele de ca­litate. Asta cînd nu se îmbată atît de ta­re încît nu mai au capacitatea să sim­tă ce li se pune în farfurie. Ulterior, am ajuns în Statele Unite, unde am lu­crat într-un restau­rant marocan unde totul era natural şi de cea mai bună calitate. În paralel, am avut şi o slujbă part time la o piz­zerie, un­de mîncarea lăsa foarte tare de do­rit…

– Dacă aţi avut succes în Vest, de ce acum lucraţi din nou în Ro­mânia?
Mi-era dor de familie. Soţia mea nu m-a însoţit niciodată în contractele pe ca­re le-am avut în afara ţării. Apoi, am doi copii şi îmi doream să fiu lîngă ei. Iar americanii doar par deschişi şi prie­te­noşi.

– În ţară, cu ce vă ocupaţi îna­in­te de emisiunea de la Prima?
Mi-am făcut o firmă care consiliază al­te firme din do­meniul alimentar. Spre exemplu, înfiinţez fir­me de ca­tering sau res­tau­rante. Acesta e domeniul în ca­re mă simt ca peştele în apă şi, chiar dacă nu mai sînt bucătar cu normă întreagă, nu pot să mă las de meserie.

Cea mai bună re­ţetă: prăjitura Horia

– Acasă sînteţi bucătar cu nor­mă întreagă?
Înainte de a veni acasă, o rog pe soţia mea să îmi pre­gătească alimentele. Apoi vin eu şi le combin. Spre exemplu, în urma cu cîteva seri, am fă­cut văcuţă cu mazăre… Cred că mîn­ca­rea e doar un com­bus­tibil cînd sîntem singuri şi o de­cla­raţie de dragos­te atunci cînd o îm­păr­ţim cu altci­neva, în special cu familia.

Şi în viaţa nebună pe care, cred, o a­vem cu toţii, prepararea cinei e unul dintre puţinele mo­mente gin­gaşe ale zilei. Aşa că nu ar trebui să ne gîn­dim la gătit ca la o povară.

– Înseamnă că în emisiune sîn­teţi atît de critic pentru că nu vedeţi astfel de… de­claraţii de dra­go­ste?
Nu neapărat, ci, repet, pentru că văd toate gre­şelile posibile.

– Cu ce ar putea cineva să vă încînte culinar?
Sînt puţine lucruri din bucătărie care să îmi ofere surprize. Pentru mine, în­cîn­tarea culinară vine doar din prepa­ra­te­le care îmi amintesc de co­pi­lă­rie. Am cre­scut în Ardeal, alături de o bu­ni­că ca­­re ştia să gătească orice.

Îmi a­min­tesc că facea o prăjitură cu cremă, în mai multe straturi, cu multă ca­cao. Nu ştiu cum se numea acea reţetă, nici nu mă interesează. Îi spun prăjitura Ho­ria pentru că e o amintire specială din copilăria mea.

– Acesta ar fi un sfat: găteşte lu­crurile care te-au încîntat cînd erai mic?
Poate fi. Copilăria ne lasă cele mai pu­ter­nice amintiri. Cu siguranţă, în min­tea fiecăruia dintre noi există un gust de­licios, pe care îl asociem cu prima par­te a vieţii noastre.

Cireaşa de pe tort – joi, 19.30, Prima TV