Gimnastica la romani
Dificultatea crescuta a exercitiilor si duritatea antrenamentelor au afectat longevitatea. Si altii au încercat sa copieze metodele românesti, dar rezultatele s-au vazut doar la acele tari, Rusia, China, RDG, cu care ne asemanam din punctul de vedere al sistemului politic
„Gata, s-a terminat cu gimnasta care zguduie paralelele si sapa cratere în covorul de la sol”, exclama Bela Karoly, la Jocurile Olimpice de la Montreal 1976, stînd în tribuna si privind-o pe Nadia Comaneci cum schimba istoria. Avea în fata o pustoaica de 14 ani si jumatate, slabuta, fara forme, care o îngenunchease pe planturoasa Ludmila Turisceva, vedeta detronata a anilor ’70. Schimbarea atinsese atunci forma ei cea mai drastica.
Vîrsta performantei era uluitor de mica, conformatia noii campioane nu semana deloc cu imaginea cu care se obisnuise toata lumea, exercitiile ei fusesera rasplatite cu nota maxima. Numai ca românii începusera de mult, de cu 20 de ani în urma, sa modifice gimnastica. Începînd cu metodele de pregatire.
„Rivalitatea la nivelul marilor puteri era foarte mare”, povesteste fosta arbitra internationala Maria Simionescu. „Atunci ne-am gîndit sa facem niste centre care sa cuprinda tot ce avea nevoie gimnasta din punct de vedere sportiv, social si scolar. Asa a aparut Onestiul, la începutul anilor ’60. A fost un moment de vîrf în organizare, ce ne-a ajutat sa ne putem bate cu tarile care ne devansasera. Ulterior, ne-au copiat metoda de lucru, la numarul de antrenamente pe saptamîna, numarul de ore pe zi, perioadele de vacanta existente sau nu. Noi am fost însa mereu cu un pas înainte”.
Maria Simionescu povesteste cum pe vremea cînd Bela Karoly era antrenor al lotului national s-a apasat enorm pe pregatirea fizica, de forta. „Fetele ajunsesera sa ridice în total 14.000 de kilograme pe zi. Volumul de munca era impresionant. Repetarile atingeau numarul de 20.000 pe un antrenament”.
Tot românii au folosit pentru prima data concursul ca mijloc de pregatire. „Noi am dat tonul si la micsorarea vîrstei de începere a gimnasticii, ca si la scaderea înaltimii fetelor selectionate”, spune fosta arbitra.
„E o deosebire extraordinara între România si alte tari”, marturiseste Bela Karoly, care s-a aflat si la cîrma echipei nationale feminine a SUA. „Din punct de vedere calitativ e diferenta dintre sistemul în care lumea se pregateste dupa ideile particulare ale antrenorilor si cel disciplinat. În momentul în care ai o grupa de sportive altfel le educi, le dezvolti niste trasaturi. E un sistem mult superior celui în care totul se lasa la cheremul celor care conduc cluburile”.
Adrian Goreac, antrenor al lotului national pîna în 1990, acum stabilit în Franta, e de aceeasi parere. „Au încercat si altii pregatirea centralizata. Rezultatele s-au vazut însa la noi, la rusi, la chinezi, care au metode similare. Ne-au acuzat de robotism, i-am enervat, dar am cîstigat”.
PROFILUL CAMPIOANEI
1960
Gimnasta anilor ’60 era înalta de aproximativ 1,62 metri, avînd o greutate de peste 50 de kilograme. Era tipul de sportiva musculoasa, dar cu forme dezvoltate. Pregatirea ei era una grosiera, nivelul de dificultate al elementelor fiind unul incomparabil mai scazut decît cel din ziua de azi
1980
Media de înaltime a gimnastelor a scazut semnificativ, ajungînd pîna la 1,50 metri. Greutatea a urmat acelasi traseu, coborînd spre 45 de kilograme. Selectia a început sa se faca însa spre sportive cu structura longilina a corpului, spre deosebire de cea globuloasa a anilor dinainte
2000
Imaginea gimnastei nu s-a modificat foarte mult fata de anii ’80. Media înaltimii a mai pierdut 5 centimetri, ajungînd la 1,45 metri, la fel întîmplîndu-se si cu greutatea: în jur de 40 de kilograme. Specialistii spun ca mai usor se guverneaza un corp mai mic, în conditiile cresterii complexitatii elementelor
LONGEVITATE
Stralucesc mai putina vreme
Spre deosebire de anii ’60, cînd se concura pîna la aproape 30 de ani, acum vîrsta performantei se opreste la perioada 16-19 ani
„Înainte, puteai sa faci gimnastica pîna la 25 de ani. Elementele erau mai usoare, aparatele mai putin sofisticate, totul era mult mai simplu”, spune Simona Amânar, campioana olimpica si mondiala în anii ’90. De prin 1980, a scazut drastic durata unei cariere la vîrf.
„Acum, un copil are justificarea sa-si încheie activitatea la 18 ani. Pîna la acea vîrsta a dat totul”, crede Adrian Goreac. „Oricum, sa faci doua Olimpiade e greu. De-a lungul timpului au fost putine gimnaste care au reusit asa ceva. Nadia, spre exemplu. În plus, astazi tentatiile sînt mai mari. Înainte, gimnastica era una dintre putinele posibilitati de ascensiune sociala. Lucrurile s-au schimbat. Intervine saturatia psihologica, dar si dorinta de a-si trai viata, cu tot ce ofera ea”.
Gina Gogean e de parere ca generatia ei a rezistat mai mult în performanta pentru ca avea o vointa mai puternica de a învinge. „Eram si mai unite. Ne încurajam reciproc si trageam una de alta”. Lavinia Milosovici spune ca „si parintii sînt de vina. Nu mai suporta sa se tipe la copiii lor si nu le sprijina sa se supuna regimului de lucru”.
Antrenorul lotului national, Octavian Belu, crede ca unul dintre motive pentru retragerile timpurii este schimbarea de mentalitate. „Tehnicianul nu mai are pîrghiile de a aduce relatia cu sportiva la un nivel de respect. Ea stie ca, orice ar face, ca se îngrasa, ca nu munceste, nu i se întîmpla nimic”. Unele gimnaste renunta cînd vin altele mai valoroase din urma. „E bine sa pleci cînd înca esti vultur”, spune Maria Simionescu, „nu sa astepti sa ajungi cioara”.
Sursa: www.prosport.ro