Gheorghe Dinică şi Marin Moraru – Actorii fără pereche

– De cît timp vă cunoaşteţi?
Marin Moraru: De 51 de ani, mai precis din 1957.
Gheorghe Dinică: Ne-am cunos­cut la Institutul de teatru. Am aflat atunci că sîntem din acelaşi cartier, din Giuleşti, dar el stătea mai aproape de stadion. Am fost colegi 4 ani, la clasa Dinei Cocea, şi ne-am înţeles perfect. Tot împre­ună am început să muncim şi la teatre, prima oară la Teatrul de copii şi tineret, apoi la Teatrul de Comedie. Am fost angajaţi mai tîrziu la Bulandra, a urmat colabo­rarea cu Teatrul Naţional şi, acum, lucrăm împreună şi la telenovela “Inimă de ţigan”. Cred că aşa a fost să fie şi iată că sîntem o echipă de mulţi ani.

– Cum vă distraţi în tine­reţe? Pe unde mergeaţi după spectacole?
M.M.: Domnul Dinică petrecea mai mult prin restaurante decît mine. Eu, după spectacole, mă duceam acasă, dar, din cînd în cînd, mergeam şi eu şi stăteam la masă cu ei pentru că îmi plăcea să ascult poveşti. Cînd eram la Teatrul de Comedie, de obicei, mai mergeam în apropiere, la Carul cu bere.

– În cîte filme aţi jucat împreună? Ce producţie v-a rămas aproape de suflet?
G.D.: La filme, nu am avut aşa multe colaborări. Am jucat în producţii diferite şi, oricum, acest lucru s-a petrecut în momentul în care unii directori de teatru au plecat în străinătate. Tot atunci, a început o perioadă foarte bună în cinematografie, extraordinară chiar. S-au facut multe filme foarte bune, care au primit premii în străinătate. Nu aş putea să vorbesc de un singur film care să-mi fi rămas aproape de suflet în tot acest timp, ci mai degrabă de faptul că în acea perioadă m-am ataşat de cinematografie.
M.M.: Am jucat în mai puţine filme împreună pentru că, după ce am plecat de la teatru, domnul Dinică a început să se orienteze înspre cinematografie, a devenit practic liber profesionist, iar eu am plecat conferenţiar la Institut. Aproape de suflet mi-a rămas piesa de teatru “Nepotul lui Rameau”, în regia lui David Esrig, în care eu îl jucam pe Diderot, iar Gheorghe era Nepotul, la Teatrul Bulandra.

– În ce moment al vieţii v-a fost cel mai tare dor unul de celălalt?
G.D.: Nu cred că am avut un moment în care să nu fi vorbit şi deci să ne fi fost dor unul de celălalt. Chiar dacă nu am avut posibilitatea să lucrăm la fel de mult şi la filme, ne vedeam pe scenă şi oricum ţineam legătura.

Amintiri de-o viaţă

– Ce apreciaţi unul la celălalt şi care sînt ”defectele” pe care le iubiţi?
M.M.: Domnul Dinică este plin de talent pînă peste cap. Îi apreciez profesionalismul extrem, tenacitatea incredibilă. Dacă, de exemplu, trebuie să facă ceva şi nu reuşeşte din prima, face exerciţii pînă ajunge acolo. Şi nimic nu îl împiedică să reuşească. În ceea ce priveşte “defectele” pe care le iubesc, această tenacitate ne împiedică, cîteodată, să ne oprim să luăm o gură de aer. De cele mai multe ori, muncim atît de mult încît nu ne dăm seama că viaţa trece pe lîngă noi.
G.D.: Noi ne-am înţeles foarte bine, tot timpul am avut aceleaşi gînduri şi ne-am văzut meseria în acelaşi fel, avem aceleaşi aspiraţii. Apreciez corectitudinea lui şi, în plus, în momentul acesta ne leagă atîtea amintiri… Lucrurile sînt foarte aşezate în relaţia noastră de prietenie.

– Ce v-a plăcut la telenovela ”Inimă de ţigan”? Există actori, din generaţia dvs., care nu agreează genul…
G.D.: Nu ştiu ce înseamnă să agreezi genul… Eu, avînd foarte multă experienţă de film la bază, m-am adaptat foarte repede, chiar dacă pot părea nişte mecanisme diferite de lucru. Eu îmi fac meseria de actor şi cred că această propunere şi acest proiect au venit la timp, mai ales că am satisfacţii profesionale foarte mari şi în condiţii foarte bune.
M.M.: Nici eu nu agream genul la început, de fapt nu prea ştiam despre ce e vorba. Însă totul s-a schimbat atunci cînd am citit episodul-pilot şi am descoperit ce dezvoltare dramaturgică există, ce încărcătură dramatică are această poveste şi, de asemenea, ce actori de mare valoare fac parte din proiect. Drept dovadă, iată cum a crescut şi ce succes are ”Inimă de ţigan”.

Mariajul perfect…

– Din distribuţia telenovelei fac parte şi tineri care nu au studii de specialitate, dar care au ”furat” meserie de la dvs. Cine v-a surprins cel mai tare?
G.D.: Poate nu au studii de specialitate, dar sînt pregătiţi. Sînt foarte buni, au talent şi sînt la vîrsta cînd pot învăţa foarte mult. Eu cred că tinerii care joacă în “Inimă de ţigan” au fost aleşi foarte bine, indiferent de studii.
M.M.: Chiar i-am urmărit pe cei tineri cu asiduitate şi m-am bucurat să descopăr că toţi fac exact ceea ce trebuie să facă. Sincer, aceşti tineri sînt atît de bine aleşi încît nu văd pe altcineva în locul lor, făcînd ce fac ei în aceste roluri.

– Dacă domnul Dinică este ”un tînăr căsătorit”, Marin Moraru are ceva experienţă în domeniu. Care este secretul unei căsnicii fericite?
G.D.: Nici eu nu mai sînt “tînăr căsătorit”. Nu ştiu care este secretul unei căsnicii fericite, dar eu şi soţia mea ne înţelegem perfect. Cred că, în cazul nostru, contează şi experienţa de viaţă, vîrsta matură la care ne-am căsătorit, fiecare cu mintea clară şi limpede. În cazul nostru, nu a fost o aventură, nu ne-am aruncat în necunoscut. Am comunicat foarte bine, ne cunoaştem şi ne ajutăm unul pe celălalt şi atunci viaţa noastră e firească. Şi mai pot spune despre căsnicia noastră că este o prietenie matură. Noi să fim sănătoşi să ne bucurăm în continuare de viaţă.
M.M.: Cred că atunci cînd ţi-ai dat mîna să păşeşti prin viaţă trebuie să înveţi să laşi de la tine. Altfel, nu se poate. Mai mergi cu jumătăţi de măsură în ceea ce te priveşte, mai închizi ochii… Dragostea aceea de început se schimbă într-o prietenie de durată. Eu şi soţia mea sîntem căsătoriţi de 43 de ani.

Inimă de ţigan
duminică-joi, 20.30, Acasă