Gabriel Achim: “Nu-mi fac iluzii, ca să nu am deziluzii”

– Foarte multă lume renunţă din start să vadă un film din epoca comunistă, deşi e o parte importantă din viaţa noastră pe care încă nu am depăşit-o, cred eu. Cum explicaţi acest refuz?

Foarte multă lume din România trebuie re-alfabetizată cu cinema-ul. Lipsită de filmul independent, aşa zis de artă, apare senzaţia că pe lumea asta există două tipuri de filme – filmul american, de Hollywood, şi filmul românesc. Puşi în faţa unei asemenea “realităţi”, concluzia nu poate fi decât una singură – regizorii români sunt complet defazaţi, trăiesc într-o lume paralelă, rupţi de ceea ce se face la nivel “mondial”. Realitatea este exact pe dos, există un cinematograf independent internaţional extrem de bogat, variat, complex şi diferit faţă de cel hollywoodian, din care acesta din urmă chiar împrumută sau îşi recrutează talentele din ce în ce mai mult şi în care cinema-ul românesc este extrem de vizibil şi apreciat. Recunoaşterea de care s-a bucurat filmul “Amour“ la Oscar, un film foarte apropiat de stilul “minimialist” românesc, este un exemplu relevant. Desigur, filmul de Hollywood este spectaculos, merită văzut, dar nu poţi să mănânci toată viaţa numai floricele şi s-o ţii într-una pe Coca-Cola. În plus, suntem însoţiţi şi de o infirmitate care s-a cronicizat sub comunism – românii îşi dispreţuiesc, mai mult decât orice altă naţie, propriile produse, propriile performanţe. Aruncăm un ochi în politică, ne uităm cine sunt cei care au fost aleşi să ne conducă şi e suficient să tragem o concluzie despre modul în care publicul larg pune preţ pe valoare şi competenţă. Suntem o ţară dată peste cap, care îşi refuză diagnosticul. Filmul românesc exact despre asta vorbeşte, n-are cum să-ţi placă dacă nu ai organ pentru adevăr, pentru a recepta cultural. Aşa că orice pretext e bun pentru un refuz. N-am auzit pe nimeni dintre spectatorii de mall să se plângă de inflaţia de filme cu supereroi, dar totuşi nimeni nu pierde ocazia să se plângă de prea multe filme despre comunism. Pe care, totuşi, le numeri pe degete.

– Cum a fost primit “Visul lui Adalbert” de spectatori până cum?

“Visul lui Adalbert” este o ciudăţenie în desenul filmului românesc recent. O scurtă parcurgere a criticii de întâmpinare, chiar dacă măgulitor de favorabilă, oferă argumente suficiente concluziei că, nici măcar ea, critica de film autohtonă, n-a fost pregătită pentru un astfel de experiment. Un experiment auto-ironic, perceput mai degrabă ca o uşoară inabilitate, făcând parte, fără doar şi poate, din candoarea care însoţeşte orice debut. Despre ce e filmul? Despre o reconstituire. Ce reconstituie? O întâmplare, o realitate. Lucru imposibil, în fond. Timpul nu poate fi întors, calculul dă greş, aşa cum şi imaginea filmului (am filmat realist şi riscant în VHS, suportul de înregistrare iconic al anilor în care se desfăşoară acţiunea), mişcările de cameră, par accidentale. De ce am ales povestea asta, de ce am tăiat-o şi recroit-o aşa? Aici poate fi o oarecare bătaie de cap. E ceea ce a ieşit din memoria noastră, din copilăriile noastre, din nenumăratele poveşti pe care ţi le spun prietenii despre copilăriile lor atunci când toată lumea adunată la masă se simte bine. Sau cum, nu contenesc să repet, muncitorii de la uzina de maşini de cusut din Cugir, de pe vremea lui Ceauşescu, furau din fabrică piese, pentru ca ajunşi acasă, încercând să le monteze, să descopere că le ies mitraliere! Ce pot spune cu precizie este faptul că cei peste 10.000 de spectatori, cât a avut filmul în România, au râs.

– Care a fost cel mai interesant feedback?

Au fost multe, printre cele mai memorabile fiind cel al proiecţiei de la Salonic, când organizatorii festivalului de film l-au adus la film pe unul dintre protagoniştii finalei de la Sevilla, Ladislau Boloni, care antrena formaţia din localitate. Şi care, la sfârşitul proiecţiei, vizibil emoţionat în faţa presei adunate buluc, a moderat sesiunea de întrebări adresate de public echipei! Organizatorii mi-au confirmat că au avut cele mai multe referinţe în presa elenă de când există festivalul, fiind unul dintre cele mai vechi şi mai prestigioase din lume.

– Steaua a câştigat Cupa Campionilor Europeni. La Premiile Gopo, pentru “Visul lui Adalbert”, ce pronostic aveţi?

Aici, categoric, apelez la înţelepciunea antrenorului de atunci al Stelei, Emerich Jenei, care spune ceva de genul: “Nu-mi fac iluzii, ca să nu am deziluzii”.

– Când o să vedem “Crud şi gătit“?

În condiţiile în care filmul românesc este din ce în ce mai strangulat tocmai de cei care ar trebui să îl susţină, e foarte probabil ca următorul meu film să nu mai fie făcut niciodată. Dar cum optimismul meu funcţionează independent de realitate, o să vă răspund cu seninătate – 2014!

Mioara Tronaru