Florin Călinescu – ”Tanti Florica” se întoarce

– Se filmează un nou sezon ”Tanti Florica”. Cum a fost primul sezon, ce fel de reacţii aţi avut? V-a strigat cineva pe stradă ”Tanti Florica”?

Da, m-au strigat destui şi le-am şi răspuns. În general, oamenii mi-au spus lucruri simpatice.

– Care e relaţia dvs. cu personajul ”Tanti Florica”: o simpatizaţi, o înţelegeţi, o urâţi, vă e indiferentă?

Cam toate la un loc, nu ştiu ce să zic. Atunci când te apuci să scrii un personaj, să-l şi joci, să-l şi regizezi ajungi să trăieşti o sumă întreagă de lucruri. Niciodată în viaţă nu a fost altfel, dacă tot am jucat un personaj şi n-am ales să stau acasă, am încercat să joc cât mai bine acel personaj.

– Câte astfel de personaje aţi întâlnit în realitate?

Multe, foarte multe, până acum câţiva ani erau multe femei aşa. Mame, soacre, bunici, mai toate femeile care aveau o astfel de viaţă şi o astfel de familie semănau cu Tanti Florica.

– Cât durează ”intrarea” în rol: machiaj, îmbrăcat, punerea dresurilor? Care e cel mai dificil lucru?

De durat, durează cam o oră, două. Dificil nu pot să spun că este. Dacă ai juca Robin Hood sau D’Artagnan tot aia ar fi. Nu am percepţii de acest fel despre un rol pentru că nu mi se pare o povară tot ceea ce trebuie să faci pentru rolul tău.

– Într-un top personal, personajul tanti Florica pe ce loc s-ar afla?

Nu fac topuri personale şi probabil că aţi primit acelaşi răspuns şi de la alţi actori. Aşa suntem noi, rolul pe care-l facem într-un anumit moment este pe primul loc, restul sunt amintiri.

– În afară de serialul ”Tanti Florica”, mai aveţi şi alte proiecte de televiziune?

Da. La momentul potrivit vom vorbi şi despre ele.

– Ştiu că aţi declarat că nu vă uitaţi la televizor. Dar filmele româneşti din ultima vreme le-aţi văzut?

Nu sunt critic de film sau de teatru. E o cinematografie care, din câte văd, este luată în seamă la festivaluri şi asta e important. Din păcate, nu este luată în seamă de spectatori tocmai acasă. Îmi aminteşte de filmele frantuzeşti, italieneşti, germane ale anilor ‘60. Suntem puţin defazaţi, dar OK.

– Vă gândeaţi, la un moment dat, sa vă faceti o trupă particulară de teatru. Aţi renunţat?

 Nu, nu am renunţat. Nu e momentul încă.

– Cum v-aţi adaptat la criză? Ştiu că aveaţi nişte afaceri, cum mai merg pe vremurile astea?

Dacă ţi se duc tocurile de la pantofi şi trebuie să ajungi undeva, îţi iei pantofii în mână sau îi arunci. Dar ajungi unde trebuie. Aşa şi noi, nu mai suntem chiar cum am plecat de acasă, dar mergem înainte. “Noroc” că au şi ceilalţi tocurile de la pantofi rupte, suntem într-o lume de desculţi.

– Sunteţi unul dintre cei mai cunoscuţi şi respectaţi oameni de televiziune, actor, director de teatru, om de afaceri. Ce urmează?

Nu sunt genul care să plece în Himalaya sau să sară cu paraşuta. O să mă învârt tot între aceste jaloane. Nu mă apuc nici de pictat. E adevărat că până acum am tot adăugat, dar acum nu mai pot să adaug alte preocupări.

Mioara Tronaru