Five easy pieces

Apropo.ro / 18.04.2005, 11:20
Five easy pieces
Oarecum îngradit de regula (un film pe saptamâna", cronicarul se vede uneori silit sa selecteze subiectele. Astazi facem dreptate - cele cinci filme disecate mai jos se afla înca în cinematografe, iar (cu o excepție) marimea paragrafelor e invers proporționala cu


Oarecum îngradit de regula (un film pe saptamâna”, cronicarul se vede uneori silit sa selecteze subiectele. Astazi facem dreptate – cele cinci filme disecate mai jos se afla înca în cinematografe, iar (cu o excepție) marimea paragrafelor e invers proporționala cu calitatea lor. A filmelor. În Aaltra, belgienii Benoit Delepine și Gustave de Kervern rezolva un gen (road-movie-ul) dintr-un pretext, doua poante și trei mișcari de aparat, dar îl rezolva definitiv. Cu toata aroma de Kaurismaki și cu tot umorul feroce de (incorrect” batatorit deja pe mai toate meridianele, filmul își pastreaza aerul de originalitate da capo al fine și ramâne un eveniment unic, inclasabil și de ne-ratat. Întrebați-l pe Albert Libertad.

În Be Cool, americanul F.Gary Gray pastișeaza cât poate din Get Shorty și nu întâmplator… Filmul de fața a fost marketat drept continuarea succesului din 1995, numai ca Travolta, din nou în costumul lui Chili Palmer, confunda aerul dezinhibat cu cel dezinteresat, ceea ce, combinat cu umorul telefonat și ritmul decalat, scufunda filmul, în lung și-n lat. În Million Dollar Baby, ultimul mare cineast clasic yankeu, l-am numit pe Clint, continua sa sape temeinic în inima visului american, cu acea grație sigura și melancolica devenita de-acum semnatura. Și nu, filmul nu vorbește despre box, și nici despre (white trash” și nici macar despre euthanasie – e un film despre învingatori, tratați cu demnitatea rezervata de obicei perdanților.

În Une longue dimanche de fiancailles, francezul Jean-Pierre Jeunet picteaza în maniera-i clasica o poveste de amor pe fundal de prim razboi mondial. Anumite voci au protestat împotriva excesului de stil care, chipurile, torpileaza emoția – eroare, povestea, ușor lacrimogena, e ridicata la rang de opera taman datorita tușelor digital/coloristice, atât de dragi regizorului.

În Sistemul nervos, românul Mircea Daneliuc rupe (a câta oara?) pisica, și o face cum știe el mai bine – agresiv, isteric, inteligent. Revenit, dupa cataclismul (Ambasadori, cautam patrie”, în peisajul suprarealist al Patului conjugal, o țara unde cam toata lumea bea (sorry!) pișat dar numai pensionarii (sic!) fac revoluție, regizorul lovește naprasnic, cu toate indulgențele mai mult sau mai puțin auto-referențiale, în telenovela din jur și amintește, inclusiv la finalul cu România, pardon, mam’mare, eșuata lânga calea ferata, ca are palma grea.


Andrei Cretulescu

Tags: