Fără compromisuri
a:3:{i:3;a:1:{s:7:”details”;s:4442:”
Ştefan Iordache
A plecat un mare actor. Ne-a rămas amintirea vie a zecilor de filme şi de spectacole pe care Ştefan Iordache le-a oferit cu generozitate.
Este un mare actor. Poate unul dintre cei mai mari ai lumii. Şi nu putem să-l gândim pe Ştefan Iordache la timpul trecut. Sunt oameni a căror amintire este la fel de materială ca şi prezenţa lor vie. Ei sunt marii artişti. Fără ei şi lumea noastră, şi cultura rămân mult mai sărace. Singura noastră şansă este să protejăm cu sfinţenie clipele pe care ei ni le-au oferit.
Iar în amintirile mele, Ştefan Iordache chiar aduce cu el un strop de dumnezeire. “Când moare un actor, moare o lume”, spunea Ştefan Iordache în “Regele Scamator” (carte dedicată de Ludmila Patlanjoglu actorului). Dar tot el era acela care refuza să creadă că George Constantin, Leopoldina Bălănuţă, Gina Patrichi nu mai sunt printre noi. La fel, cred că simt astăzi mulţi dintre cei care l-au văzut jucând.
Trăim într-o lume a haosului cultural şi social. Ne-am pierdut reperele sau avem din ce în ce mai puţine personalităţi care să se poată impune în faţă publicului. Şi de aceea avem nevoie de Ştefan Iordache. De geniul şi personalitatea sa. Pentru că între adevăratele valori şi nonvalorile care se expun cu agresivitate nu se mai face niciun fel de diferenţiere. Ştefan Iordache s-a impus altfel în conştiinţa publicului.
Cristiana Gavrilă
„;}i:2;a:1:{s:7:”details”;s:3540:”
CV de artist
Teatru.
Ştefan Iordache a debutat n 1963, cu rolul lui Arthuro Ui, la Studioul Casandra în piesa "Ascensiunea lui Arthuro Ui poate fi oprită".
În Bucureşti, a jucat la "C. I. Nottara" pană în 1977, apoi la Teatrul Mic până în anul 1990. A fost angajat al Teatrului Naţional din Craiova, unde a ieşit în evidenţă prin rolurile din "Titus Andronicus", în regia lui Silviu Purcărete, în 1992.
Ştefan Iordache a interpretat Regele în "Viziuni flamande" în 1968, Raskolnikov în "Crimă şi pedeapsă" în anul 1970, spectacol montat de Sanda Manu, apoi Hamlet în 1974, Consulul Groti in "Să imbrăcăm pe cei goi" in 1978, Richard de Gloucester în "Richard III" in 1983, Iisus în "Maestrul şi Margareta" în 1980, în regia Cătălinei Buzoianu.
A continuat cu Generalul Cearnota n "Fuga" de Mihail Bulgakov n anul 1995 şi cu John Barrymore din "Barrymore", în 2000, piesă montată de Gelu Colceag.
Cel mai recent rol al său este Prinţul Potemkin în piesa "Ecaterina cea Mare", de George Bernard Shaw, pusă în scenă, in 2008, de regizorul Cornel Todea la Teatrul Naţional Bucureşti, în care parteneră de scenă i-a fost Maia Morgenstern.
A primit Premiul UNITER pe anul 2001 pentru cel mai bun actor, pentru rolul titular din "Barrymore".
În anul 2004, la editura Nemira, a apărut cartea "Regele scamator, Ştefan Iordache", semnată de criticul teatral Ludmila Patlanjoglu. Lucrarea este o biografie a actorului şi cuprinde şi memoriile pe care actorul a acceptat să şi le scrie, în mod special, pentru această carte. Pe coperta "Regelui Scamator", actorul aminteşte o predicţie a bunicii sale: "Bre, muică, tu scamatoriu o sa te faci!" şi îi şi răspunde acesteia: "Mama mare, de acolo, pe oi fi, să ştii că zicerea matale, care acum îmi sună un pic şi a blestem, s-a împlinit".
Film
Strainul (1964)
Gaudeamus igitur (1965)
Calea Victoriei sau cheia visurilor (1965)
Film cu o fata fermecatoare, Un (1966)
Adio, draga Nela! (1972)
Proprietarii (1973)
Editie speciala (1978)
Doctorul Poenaru (1978)
Avaria (1978)
Bietul Ioanide (1979)
Buna seara, Irina (1980)
Pruncul, petrolul si Ardelenii (1981)
Intoarce-te si mai priveste o data (1981)
Inghititorul de sabii (1981)
De ce trag clopotele, Mitica? (1981)
Concurs (1982)
Glissando (1985)
Ciuleandra (1985)
Clipa de ragaz, O (1986)
Printul negru (1988) (TV)
Noiembrie, ultimul bal (1989)
Cei care platesc cu viata (1991)
Hotel de lux (1992)
Cel mai iubit dintre pamînteni (1993)
Eu Adam (1996)
Omul zilei (1997)
Faraonul (2004)
Ticalosii (2007)
„;}i:1;a:1:{s:11:”datacontent”;s:2661:”
Modestia artistică de care tot se vorbeşte era, de fapt, înţelepciunea unui om care a folosit darul cu care Dumnezeu l-a înzestrat pentru a încerca să înţeleagă rostul trecerii noastre. Ştefan Iordache şi-a dominat orgoliul de artist de geniu, păzindu-şi astfel talentul de efectele devastatoare ale acestei otrăvi interne. Un examen pe care l-a trecut cu brio.
Forţa gigantică care care sălăşluia în el a fost focalizată pentru a construi personaje săpate în stâncă. O galerie de nu mai puţin 100 de fiinţe din duh cărora le-a dat viaţă din viaţa sa, şi de care se despărţea de fiecare dată, după spusele sale, cu greu. Richard al III-lea, Titus Andronicus, Hamlet vor purta întotdeauna pentru noi, publicul său, masca lui Ştefan Iordache. Vor fi marcaţi de glasul, mersul, energia internă a individualităţii sale artistice.
A fost un om care nu a cunoscut jumătăţile de măsură, şi nici compromisul. Şi-a respectat întotdeauna alegerile, de la cele umane până la acele artistice. Demisia sa, imediat după revoluţie, în semn de protest pentru felul în care Dinu Sărăru, directorul Teatrului Mic, a fost dat afară, vorbeşte despre integritatea sa. Dispreţuia bârfa, pe care o definea ca un prim pas spre delaţiune. Cutremurător de adevărat! De aceea şi părea inaccesibil marii majorităţi. Nu aveai de unde să-l apuci uşor.
Iubea România şi românii. Nu l-am auzit niciodată denigrându-şi ţara şi nici compatrioţii. Cu Ştefan Iordache conceptul de patriotism nu pare nici desuet, nici fals. Fără a suna patetic, aş spune că a fost ultimul mare patriot al acestui veac erodat de relativism şi confunzie.
Un alt mare patriot, pictorul Horia Bernea spunea:
“Lumea este bună prin Scop,
Frumoasă ca Facere,
Complexă prin Vieţuire şi
Spirituală prin Materialitate”.
Viaţa lui Ştefan Iordache omul şi artistul au fost o demonstraţie vie a fiecărui principiu enumerat mai sus, pe care le-a trăit până la capăt.
De aceea sunt convinsă că cerurile îi sunt deschise, şi că sufletul lui urcă fără oprelişti spre raiul care sigur seamănă cu grădina pe care a iubit-o atâta de la Gruiu.
„;}}