Exista a doua șansa!

Sunt momente în viața în care simți disperarea ca pe o ființa legata strans de tine, ca umbra de care nu poți scapa niciodata; momente în care regreți ca ai ales drumul ala, omul ala, viața… Ești complet dezorientat, ți-ai uitat dorințele, prietenii nu te mai înțeleg, și nu mai ai o zi cu soare. Ai vrea sa se termine totul, dar n-ai puterea sa pui punct; ai vrea sa începi altceva, dar frica de a ajunge în aceeași situație te paralizeaza. Gasești soluția!: tutunul, alcoolul…

Am 19 ani, am terminat liceeul anul asta, pasiunea mea e actoria, dar pentru ca e foarte greu sa reușești la teatru, dau examen la Universitate. Sunt din provincie și am venit cu cea mai buna prietena în București sa vad listele cu admișii la Facultatea de Chimie-Fizica. Numele meu e la „RESPINSI”! 11 sutimi sau zecimi, nu știu cum se zice! Atat mi-ar fi trebuit în plus ca viața sa nu mi se para acum un Iad! Prietena mea încearca un „Lasa, la anul…!”. O înjur! Nu merita! Daca ea a intrat nu înseamna ca deja trebuie sa-și ia aerul ala sfatos, superior. Ne împacam! Intram în cel mai apropiat bar de langa Universitate…

Universitatea asta ar fi putut sa ma învețe multa chimie, multa fizica și eu, la randul meu, sa-i învaț pe copii de liceu, sa am cu ei rezultate deosebite la Olimpiada, așa cum profesorii mei s-au mandrit cu mine… Am mai baut puțina șampanie, bere poate, la vreo petrecere de majorat, dar alcool niciodata. Primul pahar de Martini cred ca l-am baut de sete, al doilea – în cinstea reușitei prietenei mele, al treilea a fost gustos, al patrulea și al cincilea de nervi, dezamagire, frustrare, disperare… N-am leșinat, chiar am ramas lucida, foarte prezenta la coșmarul pe care-l traiam. Credeam în Dumnezeu doar cat sa fac o rugaciune într-o biserica, la Marile Sarbatori, atat. Nu-mi amintesc daca atunci l-am implorat sa ma ajute sau doar m-am gandit la el, dar urmatorul examen a fost la Academia de Teatru și Film, sectia actorie, și am reușit, și cea mai mare dorința s-a împlinit: sunt actrița!…

Au trecut ani și acum rad de criza pe care am avut-o la 19 ani. Ma îndragostesc de cateva ori, ma despart, plang, îmi trece, dar acum sunt casatorita. Visam la Fat-frumos, credeam ca l-am gasit, dar dupa cateva luni de mariaj îmi dau seama ca ne-am grabit, ca nu ne cunoaștem și nu ne potrivim.

Disperare! N-avem nimic de împarțit, nimic sa ne mai spunem, cred ca nici iubire nu mai e și totuși e foarte greu sa iau marea decizie: divorț. Ma întorc în garsoniera mea, singura, trista, eliberata. E groaznic! Sunt cea mai nefericita femeie din lume! Nu plang dupa el, plang de neputința, nu mai am forța sa o iau de la capat, nu mai am curaj. Da, vreau un barbat frumos, deștept, bogat, care sa ma iubeasca și pe care sa-l ador, cu care sa vorbesc și sa rad nopți și zile, și sa avem copii frumoși și sanatoși! Nu merit, nu pot, nu știu cum, unde, cine… și iar plang și iar fumez. Și noaptea e îngrozitor de lunga!

Citește întreg materialul numai în