Exclusiv! Acasă la Teo Trandafir (interviul integral acordat revistei PRO TV Magazin)

Acasă la Teo Trandafir… un subiect vânat de mai toţi
jurnaliştii de monden. Am avut ocazia să petrec aproape trei ore în
casa Doamnei Teo. Aceeaşi Doamnă Teo, îmbrăcată în culori vesele,
cu ruj pe buze, accesorizată cu bijuteriile preferate, cu aceiaşi
ochi plin de viaţă, însă cu mişcări şi gesturi temperate, căci după
100 de zile de spitalizare muşchii săi nu o mai ascultă ca înainte.
Însă face gimnastică recuperatorie, iar fetiţa sa, Maia, are grijă
ca mami să fie mereu veselă şi zâmbitoare. Ba chiar i-a dăruit şi
un videoclip, „Dorinţa mea”, în care puştoiaca cântă alături de
trupa Taxi. Revenind la casa lui Teo, mai bine zis la living-ul
său, acesta e plin de fotografii şi premii care tronează pe pereţi
sau pe etajera şeminelului. Printre ele, se ascunde discret
„Comoara casei”… Adică versurile poeziei „Tu”, scrise şi semnate
personal de Grigore Vieru. Iar pe lângă enciclopediile din
rafturile bibliotecii, găseşti colecţia „Spitalul de urgenţă”,
„Fetele Gilmore”, dar şi un puzzle cu prinţesele Disney. Şi, tot în
exclusivitate, am intrat şi în sala de sport a lui Teo, amenajată
în fostul garaj – locul în care ea se simte cel mai bine. Pe lângă
aparatele de ultimă generaţie, printre care şi Power Plate-ul
Madonnei, se găseşte şi Psaltirea. De ce se află în sala de sport?
„Pentru că îmi place să citesc aici, în locul în care mă simt cel
mai bine”, mi-a răspuns Teo. Un interviu de Cătălina
Matei/ Foto: Marian Teodorescu

– Văd că eşti „în priză”…
Trăiesc în continuare ca şi cum aş fi în direct… Timp de 17 ani
am făcut cu Andreea (n.r. Godeanu) emisiuni în direct şi am
încercat să facem şi înregistrate. Nici ea şi nici eu nu înţelegem
cum iese treaba asta cu înregistratul!

– Înseamnă că de microbul televiziunii nu scapi! De pancreatită ai
scăpat, dar de televiziune…
E adevărat. La un moment dat, am considerat că e prea mult şi că
stimaţii telespectatori s-au săturat de mine, în fiecare zi. Mai
ales că ziarştii, pe care acum nu îi mai citesc pentru că nu mă mai
interesează foarte tare, pun aceeaşi întrebare: „Ce aduce Teo nou
din toamnă?”. Măi, dar de ce e obligatoriu să aduc ceva din nou
dacă raitng-ul e mare?! Căruţa dacă nu-i stricată n-o repari…
Forţată de împrejurări, de-a lungul timpului, am adus şi noutăţi.
De exemplu, Nicoleta Luciu, care spunea nişte lucruri absolut
memorabile. Revenind la direct, dacă ai apucat să faci televiziune,
zilnic, în direct: să n-ai voie să-ţi fie rău, să n-ai voie să fii
trist, să n-ai voie să-ţi moară cineva… şi dacă-ţi moare cineva
laşi frumos mortu’ pe masă şi te întorci la televizor, că nu
interesează pe nimeni problemele tale…

– Ei, uite că, mai nou, au început să-i intereseze şi astfel de
lucruri…
Într-adevăr, pentru mine a fost o mare surpriză că oamenii s-au
mobilizat în felul acesta şi cred că acest lucru m-a ajutat
esenţial. Pentru că nu cred că aş fi scăpat altfel… Scuzaţi-mi
paralela, dar Katherine Hepburn, aflată la o vârstă destul de
înaintată, trăgea să moară… Iar fratele ei a luat-o acasă, măcar
să moară într-un pat prietenos. Şi a primit nişte saci cu scrisori
de la oamenii care o admirau, iar ea şi-a revenit! Nu ştiu dacă
povestea asta e adevărată, însă m-a ajutat foarte tare. În timp ce
telefonul meu suna încontinuu, iar eu nu aveam voie să răspund, mă
gândeam câţi oameni dragi mie, oameni cu care n-am mai vorbit de
atâţia ani, se gândesc la mine. Sunau în disperare, mesaje cu „Nu
te lăsa!”… Şi m-am gândit că nu pot să mor şi să-i întristez pe
oamenii ăştia…

– Dar primul om la care te-ai gândit?
A fost fiică-mea, bineînţeles. Mi-a fost frică pentru că nu ştiam,
conform legii, cui revine după moartea mea. Mă gândeam la Dumnezeu
şi la felul în care aranjează el lucrurile. După un asemenea
miracol, când eu îmi doresc şi dobândesc un copil absolut
extraordinar – nu că-i al meu! – să fie curmată relaţia asta magică
după doar 7 ani. Ea a crescut într-un anumit mediu, cunoaşte
anumiţi oameni, ea e ca şi mine un om oarecum refractar la nou: nu
ne plac foarte tare schimbările bruşte şi totale. Pe noi trebuie să
ne iei cu schimbări minore care să ducă, într-un final, la
schimbarea fundamentală. Speranţa mea era ca măcar să ajungă la
mama… Da’ mă întrebam ce-o fi zicând legea?

– 100 de zile într-un spital departe de ţară, departe de
fetiţa ta… Cum ai reuşit să nu cedezi nervos?
Am avut tot timpul consult psihiatric, în limba engleză. Venea
întâi psiholoaga, după care psihiatra… care îmi spuneau acelaşi
lucru: „Vezi că, după o boală ca asta, oamenii o pot lua razna
rău!”. Nu ştiu cum să zic, dar ideea că aş putea-o lua razna
definitiv şi că viaţa mea s-ar putea schimba şi din punctul ăsta de
vedere m-a ţinut în viaţă. În plus, cele două m-au încurajat tot
timpul, mai ales atunci când făceam progrese, pentru că am avut
lipsuri de memorie. Nu-mi aduceam aminte bucăţi întregi din viaţa
mea, nici acum nu mi le aduc aminte pe unele… De exemplu, nu-mi
aduc aminte cum îi cheamă pe anumiţi actori şi mi-e frică să
pornesc discuţia despre unii dintre ei căci, la un moment dat, ştiu
că o să mă împiedic la nume. A fost greu şi când am stat la Terapie
Intensivă şi toţi în jurul meu erau în comă, numai eu nu. Noaptea
veneau şi făceau curăţenie: dezinfectau tot, spălau perdelele,
făceau un zgomot… Comatoşilor nu prea le păsea, dar eu… eu nu
puteam să dorm. În schimb, acolo fiecare pacient are asistentul
lui.

„ACUM PORT OCHELARI DE CITIT”

– Dar care a fost cel mai grav lucru pe care l-ai
uitat?
Ligheanul. M-am chinuit 24 de ore într-un fel de fel… Voiam să-i
cer lui Marian (n.r. amicul lui Teo de 20 de ani) un lighean, nu
înţeleg de ce pentru că nu aveam nevoie de el, şi nu ştiam cum să-i
explic ce vreau… recipientul ăla care nu e găleată, care e rotund
şi arată cam aşa… Nu puteam nici să dau din mâini să-i arăt,
pentru că eram legată…

– Doar cuvintele care denumeau obiecte te puneau în
dificultate?
Nu, şi locaţiile. Am crezut că sunt în Japonia, la un moment dat,
iar lui Mircea (n.r. Mircea Badea) i-am spus senină că sunt în
China sau undeva în altă parte, de l-am speriat, săracu’! După care
am crezut că sunt în România, dar în acelaşi, pat, în acelaşi
salon. Singurul lucru pe care îl ştiam sigur, cel puţin în primele
zile, era cum mă cheamă, pentru că eram strigată: „Frau
Trandafir!”. În fiecare dimineaţă, la ora 6, mi se reamintea cum mă
numesc! Iar pe toate medicamentele mele scria „Trandafir Teodora”
şi adresa. Până când am început să nu mai văd de aproape. Acum port
ochelari de citit. A fost însă un moment, o clipă, cea mai cumplită
clipă din viaţa mea… Aveam o centură foarte foarte lată care mă
strângea îngrozitor, nişte tuburi vârâte prin toate părţile de nu
puteam să mă mişc în niciun fel şi i-am zis lui Marian: „Nu mai
pot!”. Şi atunci, îmi aduc aminte, a fost cel mai înfiorător moment
pe care l-am trăit vreodată! În prăbuşirea asta, la un moment dat,
trebuie să ai un punct în care să te sprijini şi apoi să sari
înapoi, ca de pe o trambulină. În momentul în care ţi-ai întâlnit
maximul nefericirii, trebuie să-l conştientizezi şi de acolo să o
iei înapoi către fericire, către lumină, către strângeri de mână,
către îmbrăţişări.

« MOARTEA NU ERA O PROBLEMĂ »

– Ai crezut vreo secundă că se va termina totul?
Cum să nu?! Dar chiar, la un moment dat, eram confortabilă cu
gândul ăsta pentru că, dacă nici sfârşitul nu ţi-l accepţi,
înseamnă că o iei razna chiar rău de tot! Şi mă gândeam eu, în
capul meu, la versurile lui Coşbuc: „Din zei de-am fi scoborâtori /
Cu-o moarte tot suntem datori”. Mult mai devreme sau mai târziu,
tot se întâmplă! Mie îmi era doar de copil. În rest, faptul că mor,
nu era nicio problemă.

– Ai fost şi în comă indusă, la una dintre intervenţii. Îţi mai
aduci aminte ceva?
Nu mi s-a spus că-mi vor induce starea de comă. M-am trezit legată
de pat, printre multe tuburi. La un moment dat, credeam că sunt
într-o casă chinezească, cu nişte chinezi care mă legaseră alături
de alte fete… Una dintre ele striga „Oana! Oana!”. Mai târziu, am
aflat că în salonul vecin, una dintre paciente, româncă fiind, îşi
striga sora: „Oana! Oana!”. Apoi, din casa respectivă m-am trezit
într-un salon, unde urma să fiu sacrificată pentru o Teodora care a
trăit pe vremea lui Moise… Nişte visuri, nişte gânduri, nişte
voci… Cele trei zile de comă au fost cele mai grele pentru
mine!

„RĂZVAN DE LA NEATZA CU RĂZVAN ŞI DANI MI-A TRIMIS PUI LA
ROTISOR”

– Am înţeles că nu ai avut voie să vorbeşti la
telefon….
Multă lume n-a înţeles că în Austria, ca şi în Germania, pacienţii
trebuie să se odihnească, nu trebuie să fie stresaţi, nu au voie să
primească veşti proaste, nici măcar veşti bune ca să nu-l tulbure!
Astfel că telefonul stătea la Marian, rar îl foloseam şi eu… Îmi
cer scuze tuturor care m-au sunat, care mi-au dat mesaje şi nu
le-am răspuns! O dată, aveam telefonul la mine, pe „Silent”, văd că
vibrează şi scrie pe ecran „Răzvan”… Răzvan de la „‘Neatza cu
Răzvan şi Dani”. Mă întreabă ce fac, cum mă mai simt, una-alta şi
îi povestesc că nu pot să mănânc, nu aveam poftă de mâncare. Iar el
m-a întrebat: „Ceva tot ţi-a plăcea să guşti!”. Şi în momentul
aceal mi-am adus aminte că, în redacţie la noi, luam un pui la
rotisor, îl împărţeam între noi, şi era aşa de bun… Acolo nu-mi
dădeau puiul decât făcut şniţel. Continuăm noi cu poveştile despre
una despre alta şi, după ceva timp, mă trezesc că-mi bate cineva la
uşă. Un domn foarte drăguţ. zâmbitor, îmi zice în limba română:
„Aveţi o comandă la noi!”. Eu m-am speriat îngrozitor căci n-am
înţeles gluma. Mă gândeam că o fi comandat Marian ceva, el nu era,
iar eu n-aveam cu ce să-l plătesc! Iar omul îmi zice: „Ăsta e puiul
pe care l-aţi comandat în România!”. Nebunul de Răzvan are o
cunoştinţă în Viena, român de origine, şi l-a sunat şi l-a rugat să
se ducă să-mi facă rost de pui rotisat şi să mi-l livreze la
spital. Ce pot să mai zic?!

– Cum ţi se pare că s-a purtat presa în această perioadă?
La un moment dat, ai dat publicităţii o
scrisoare deschisă…
Am avut şi norocul că nu am avut voie să citesc ziarele. Am înţeles
că am băut foarte multă şampanie în noaptea de Revelion – o sticlă
de şampanie singură! Îţi mărturisesc că detest şampania pentru că
mă doare capul de la ea. Ciocnesc un pahar cu prietenii la ziua
cuiva, însă doar atât. Eu, şi dacă mă uit la o prăjitură, mă
îngraş! Am înţeles că astea au fost acuzaţiile care mi s-au adus.
Dar trebuie să-i dezamăgesc pentru că, din ce mi s-a explicat de
către medici, mie mi-a plecat o piatră din colecist şi de aici au
început complicaţiile. Am devenit tolerantă la tot ce se scrie
despre mine. Însă mă deranjează că află fii-mea. Au venit copiii la
şcoală şi i-au arătat ziarele, iar ea a suferit foarte tare şi din
cauza lipsei mele, dar şi din cauza lucrurilor care s-au scris
despre mine. Dar dacă pe ei nu i-a deranjat faptul că nu eu, ci un
copil suferă, înseamnă că ori le este atât de îngrozitor de
indiferentă situaţia unui om aflat în suferinţă ori, pur şi simplu,
nu se gândesc. Eu nu aş putea să mă duc la părintele unui om aflat
în suferinţă şi să-l pun să-mi facă mie declaraţii. S-au dus la
rudele mele cele mai dragi, la oameni în vârstă, care au aproape 90
de ani… I-au speriat cu camerele de filmat, a fost îngrozitor!
Asta nu se face! Dacă vrei să ne luptăm, luptă-te cu mine în faţă,
să ştiu cine eşti.
M-am trezit, de curând, în timp ce eram într-o vizită la doctor,
că-mi văd casa la televizor, la o anumită emisiune. În faţa casei
mele, se afla un taraf de lăutari, care îmi făceau dedicaţii. Noroc
că am vecini înţelegători! Mă sună Mircea: „Mă, e cineva în faţa
casei tale?”. „După cum observi, cam e!”. Şi încep să-i recapitulez
lui Mircea: „Uite, asta e baia mea de sus, asta e baia mea de jos
şi asta e bucătăria!”. „Băi!”, îmi zice el, „Eşti prea tare! Eşti
megastar!”.

– Cu tatăl tău cum stau lucrurile?
Ca înainte! Îi respect opţiunea de a face declaraţii. Nu aceeaşi
opţiune a avut-o şi mama, căreia i s-a spus să dea o declaraţie. Şi
mama, profesoară de limba română fiind, le-a răspuns aşa: „De
obicei, declaraţiile le faci în urma a ceva ce ai făcut! Ori mie mi
s-a întâmplat ceva. Nu pot să dau declaraţii în legătură cu
sănătatea singurului meu copil!”. Mama a suferit îngrozitor, ca şi
tata de altminteri. Doar că tata, fiind mai elocvace, a putut
obiectiva această calitate la televizor.

„LEŞIN DACĂ IES DIN CASĂ LA DISTANŢE MARI”

– Te-ai recuperat destul de repede. Cât vei mai rămâne în
covalescenţă?
Toţi doctorii au spus că e un miracol recuperarea mea, pentru că eu
trebuia să zac mult mai multă vreme. Exact ce vorbeam cu Şerban
Huidu, până la sfârşitul anului o să trebuiască să fim foarte
atenţi. Nu pot să ies din casă pe distanţe foarte mari. Ieri am
ieşit pentru prima oară din casă, până la capătul străzii, şi m-am
întors leşinată. M-au durut toate oasele, nici nu ştiam că am
atâtea oase câte mă dureau! De dimineaţă, nici n-am putut să-mi fac
gimnastica de recuperare pentru că nu am fost în stare. Mi-e greu
să urc şi să cobor scările de la terasă, scări care nu sunt foarte
înalte. Mă ridic foarte greu din locul în care stau, dar maschez
foarte bine! Pentru că, dacă te preocupă felul în care dai în
exterior, şi asupra ta se răsfrânge o parte din starea de bine. Ce
ar însemna să stau tot timpul cu buza lăsată, tristă sau întinsă în
pat aşa cum mi s-a spus să fac?! Păi, şi copilul ce crede?! Nu, eu
mă îmbrac frumos, mă dau cu ruj ca să vadă ea că sunt în regulă,
căci ea aşa mă ştie… Când stăm împreună la televizor sau citim
ceva, se tot cuibăreşte lângă mine până când îmi bagă un cot în
burtă. Lucru care, până acum, nu era o problemă majoră. Acum, dacă
îmi bagă un cot în burtă, m-a distrus! Şi am învăţat în ce poziţii
să stau atunci când ea e întinsă lângă mine.

– Dintre lucrurile pe care le făceai înainte, iar acum sănătatea
nu-ţi mai permite să le faci, de care îţi este cel mai tare
dor?
De antrenamente, de sala mea de sport, care este foarte tare şi în
care am investit foarte mult. Am echipament industrial de sală.
Când intru acum în sală şi văd toate aparatele cum mă aşteaptă, mă
doare inima. Făceam nişte antrenamente foarte dure. Mi-e dor să mă
uit la filme în timp ce mă antrenam, ca să nu mă plictisesc… De
exemplu, m-am uitat la „Star Trek”, am toată seria. Jean-Luc
Picard… forever! E frumos, e viteaz, are prestanţă! Stai să-mi
aduc aminte cum îl cheamă pe actor… Patrick Stewart! Ha! Sunt
tare!
Şi îmi mai este dor să fac emisiuni. Nu cred că e microb şi nici
pasiune. Ci nevoia cuiva de a spune ceva altcuiva. Iar televizorul
este o instanţă în faţa căreia oamenii capătă cu fel de respect.
Dacă eu vorbesc cu tine şi îţi spun că e bine într-un fel şi nu
într-altfel, mă crezi sau nu… Dar dacă-ţi spun treaba asta de la
televizor, totul e clar şi precis! Mi-ar plăcea şi mai mult să fac
radio, marea mea pasiune. Nu cred că mai ştiu să fac… dar, la
mizeria de radiouri care se face astăzi, eu aş fi minunată. Aş fi
regina radiourilor în primele două săptămâni. Acum, nu se mai
respectă nimic: intro-uri, închiderea cuvintelor… Am înţeles că
unii dintre realizatorii de la radio vin direct din stradă sau
direct din club. Noi ne pregăteam ore întregi înainte de a intra în
direct.

– Ai văzut filmul „Lista lui Bucket”? Tu ţi-ai făcut acum o
listă cu dorinţe?
Ştiu filmul, însă nu vreau să-l văd că mă apucă plânsu’! E un film
de care mi-e frică! Cât despre listă.. departe de mine. În viaţa
reală, nu se întâmplă aşa. În filme, aşa e – dai să mori şi te
gândeşti ce-ai vrea să faci. În viaţa reală, dai să mori şi dai să
mori! Şi te gândeşti ce o să se întâmple după tine, nu cu tine
înainte de moarte! Dacă aş avea cancer, m-aş gândi cum să prestez
cât mai repede ca să-mi pun lucrurile în ordine, nu să mă urc pe
Kilimanjaro! După mine, toată viaţa asta pe care ne-o dă Dumnezeu,
este o continuă pregătire pentru o moarte demnă. Eu sunt în
continuare în perioada de convalescenţă şi nu am timp să mă gândesc
la dorinţe. Eu trebuie să mă gândesc câtă apă beau, dacă mi-am luat
medicamentele sau nu, căci sunt multe medicamente de luat, dacă am
mâncat cât trebuia… Oare cât pancreas mai am? „Păi, să vedem!
Căci am tăiat de trei ori din el!”.

– Care este dieta ta acum?
Medicii mi-au spus că pot mânca ce vreau, să fac ce vreau, absolut
tot ce pot… La ziua Maiei, am mâncat puţin tort. Recunosc că l-am
mâncat cu foarte multă teamă. Nu că mă-ngraş, dar dacă se întâmplă
ceva? Nu mi s-a întâmplat nimic. Altă dată am mâncat seminţe… La
fel, nu mi s-a întâmplat nimic. Dar mi-e frică să nu se întâmple
ceva, iar medicul să nu fie lângă mine…

– Trebuie să mergi la Viena, la control?
Nici pomeneală. Am doctori care mă supraveghează aici, care îmi iau
analizele şi le trimit la Viena… Echipa din România colaborează
foarte bine cu cea de la Viena. Până acum, analizele au ieşit
foarte bine.

„Doamne, ce am fost şi ce-am ajuns!

– Cum arată o zi din viaţa ta, acum?
Păi, fac nişte şmecherii! Fii-mea e la şcoală dimineaţa, aşa că
stau întinsă în tot acest răstimp. În momentul în care ea soseşte
acasă de la şcoală, sunt drepţi. În momentul în care se culcă la
prânz, eu iar mă aşez într-o poziţie relaxantă. Pentru că nu vreau
să mă vadă bolnavă, la pat. Fac gimnastică de recuperare, iar
dimineaţa, când stau întinsă, mă uit la filme. Apoi, vine ‘Tânărul
şi neliniştitul”, în reluare, pe care nu pot să-l ratez. Nu înainte
însă dea-l vedea, tot în reluare, pe Mircicus. Deorece de la 10 la
11, Mircicus este ceas! După ce se termină „Tânărul şi
neliniştitul”, trebuie să cobor că deja se întoarce fii-mea de la
şcoală. Şi mă apuc de mâncare, mai sar şi vecinii în ajutor… În
acest optimism general, ţin să-ţi povestesc de un anumit moment
crunt. Când m-am ridicat brusc din pat şi am uitat complet că sunt
în situaţia în care sunt şi am căzut între pat şi calorifer şi
acolo am rămas! Pentru că nu am putut să mă mai ridic deloc să
ajung la telefon. Am stat juma’ de oră căzută acolo şi am jelit!
„Doamne, ce am fost şi ce-am ajuns! Vai de capu’ şi e zilele
mele!”. M-am ridicat în cele din urmă… S-a speriat Maia o dată
când i-am pus un DVD şi nu am mai putut să mă mişc. I-am spus săs
se uite la film că mă descurc eu cumva. Şi m-am descurcat!

– Ce-a ştiut Maia despre tine cât timp ai fost la
Viena?
Absolut tot! A ştitu tot fără să citească un ziar şi fără să se
uite la telvizor. După prima lună, trebuia să vin acasă… Totul
părea în regulă, medicii îmi dăduseră voie să plec… M-am trezit,
la un moment dat, cu nişte tuburi, legată. Ce-aveţi fraţilor?!
„Păi, să vezi că ai fost operată!”. Între timp, acasă, Nana îi
spunea Maiei să nu mai fie tristă, că mami vine acasă. „Nu, Nana,
nu vine! Eu ştiu cât mai are mami de suferit!”. Pe mine m-au
speriat lucrurile astea… Sau la şcoală, învăţătoarea a observat-o
că e distantă şi i-a spus să-şi revină. La care Maiai i-a spus
între patru ochi: „Mă gândeam la un câmp mare, verde, pe care să se
adune oamenii şi să se roage pentru mami”. Maia a suferit
groaznic:dormea cu poza mea în pat, în zilele în care am fost
operată a fost agitată, n-a dormit deloc… fără să ştie ce mi se
întâmplă. Am crezut că va rămâne cu sechele. Nici pomeneală! E ca
elasticul!

– Şi cum a reacţionat când ai venit acasă?
Ea ştia că trebuie să participe la o şedinţă foto. Pentru că toată
lumea aducea flori, fără să i se spună de ce. Era casa plină de
flori: trandafri, lalele, garoafe… „Da’ ce se întâmplă, Nana?”, a
întrebat ea. „Trebuie să ai o şedinţă foto şi o să vină o doamnă”.
Eu întârziam, iar ea era nerăbdătoare. S-a ascuns printre nişte
flori, ca să fie o surpriză, şi am apărut eu! Am strigat-o… a
paralizat! A încremenit! Am văzut-o şi i-am spus lui Marian, aşa
ostentativ: „Cred că Maia nu e acasă! Hai să o căutăm prin curte,
să ne întoarcem!”. ‘Mami a mea!” şi mi-a sărit în braţe. În acel
moment, m-a apucat un plâns… d-ăla dement! În trei luni, eu nu
plânsesem deloc. Şi-a revenit repede, deşi şi acum mai are momente
în care vine la mine şi îmi zice „Îmi pare atât de bine că te-ai
întors!”, iar eu mă o întreb de ce nu mi-a mai zis până acum. „Lasă
că-i mai bine aşa!”. (râde)

– Am văzut-o cântând alături de trupa Taxi – cadou de ziua
ei! De la cine a pornit ideea?
De la doi nebuni formidabili, doi prieteni extraordinari: Dan
Teodorescu şi Marian. Nu ştiam dacă voi ajunge acasă de ziua ei…
Vine fii-mea la mine, grăbită nevoie mare, că la ora 5 fix, trebuie
să ajungă la un prieten. „Mămică, nu semnezi nicio condică, nu te
mai grăbi aşa că te împiedici!”. Ea nu şi nu… Ca să aflu de la
Dan, mai târziu, că ea avea oră de înregistrare la studio, şi că
orice minut în plus costa… În altă zi, mi-a spus că se duce la nu
ştiu ce stomatolog, iar eu, care şi acum sunt cam ameţită şi nu
observ unele lucruri, n-am bănuit nimic. Şi m-am trezit, de ziua
ei, cu videoclipul gata şi fii-mea cântând „Dorinţa mea”, alături
de trupa Taxi. Mi s-a zbârlit pielea pe mine… Apoi, mi s-a
părut că îl aud pe Dan în curte. Chiar el era. Şi ca să fie treaba
treabă, a venit apoi şi Mircea cu Ronţi (n.r. nepoţica lui Mircea
Badea)! Ce-a fost…


– Te-ai gândit să-i faci cadou Maiei o surioară sau un
frate?
M-am gândit foarte serios la asta, dar este atât de complicat să
creşti un singur copil… pentru că trebui să-l educi, să fii
atentă tot timpul, să-l ajuţi la teme. Eu, de exemplu, nu fac
temele cu Maia. Sigur că sunt atentă, dar ea nu trebuie să ştie.
Trebuie să înveţe să se descurce singură. Apoi trebuie să vezi ce
îi trebuie… La 11 noaptea se trezeşte şi-mi spune că are nevoie
de lipici. Oamenii care o cunosc pe Maia spun că este un copil
excepţional. Păi, este un copil excepţional… pentru că a fost tot
timpul supravegheată. Am zis că, dacă tot e să am un copil, să fie,
frate, The Copil… Acel copil! I-am spus-o şi ei: „Tu eşti copilul
din visurile oricărui părinte!”. Sigur că mai face şi nefăcute…
De exemplu, ieri a împrumutat bani de la o colegă de şcoală, din
altă clasă. Şi şi-a cumpărat o gumă pe care a dat-o colegilor.
„N-am luat bani!”… „Păi, cum n-ai luat că ai luat!”. Iar ea,
senină, îmi zice: „Am luat 1 leu!”. (râde)

– Dar cu politica cum rămâne?
Rămâne cum a fost că n-am înţeles nimic, însemnâd că sunt idei bune
care vin dintr-o parte, dar, din principiu, sunt refuzate de
cealaltă parte. E o luptă care, după părerea mea, nu duce la nimic.
Dacă oamenii ăştia ar ajunge la un consens, indiferent că sunt de
stânga, că sunt de dreapta… lucrurile ar merge bine în ţara asta.
Eu am venit foarte pornită să aduc aer proaspăt, să deschid
ferestrele, să schimb punctul de vedere al unora, să fac, să
dreg… Ce să fac să dreg?! Când oamenii gândesc doar într-un
singur fel…

– Acum eşti în concediu medical de la Parlament?
Da. Cred că n-aş putea să urc treptele de la Palatul Parlamentului,
care sunt foarte multe…

– Te gândeşti la vacanţă? La o vacanţă cu Maia, în vara
asta?
Sigur că da! La mare, la Mamaia, spre sfârşitul verii. Îmi place
plaja de acolo, mai ales că apa nu este deloc adâncă, la mal. E
locul ideal pentru copii!