Evocari balistice

Grație admirabilei daruiri filiale și tenacitații Nadiei Marcu-Pandrea, opera, personalitatea și destinul „mandarinului valah”, cosemnatar în 1928 al Manifestului Crinului Alb, au oferit una dintre cele mai spectaculoase surprize editoriale prin care interbelicul a fecundat postceaușismul.

Sigur, volumele Eseuri din 1971 și Atitudini și controverse, 1981, beneficiind de orientarea de stânga a „cumnatului lui Lucrețiu Patrașcanu”, cum suna eticheta lipita reducționist lui Pandrea, nu l-au lasat chiar de tot în uitare pe sagacele analist din 1933 al „Germaniei hitleriste”.

„Antifascismul nu înseamna comunism decât în capul proștilor”, scrie târziu, în anii cincizeci, fostul membru al P.C. German. „Am considerat URSS un laborator de experințe sociale și economice interesante. Atât. Nu eram de acord cu programul agrar și cu lipsa de libertați. Nu am aprobat și nu am scris un rând despre dictatura proletariatului. Nu am insultat Biserica ramasa mereu scumpa inimii mele”.

Dar ceea ce au facut pentru „omul feeric” Petre Pandrea editurile Albatros în 2000 cu Memoriile mandarinului valah și Vremea, cu volumele Reeducarea de la Aiud, 2000, Garda de fier, memorii penitenciare, 2001, Helvetizarea României, 2001, Crugul mandarinului, 2002, Calugarul alb, 2003 și cel de acum* înseamna pur și simplu o posteritate fericita.

Nadia Marcu-Pandrea are seninatatea (sa-i spun curajul?) de-a pune ca motto acestei revarsari copleșitoare de evocari compensatorii, acide, sentimentale, aruncate înainte și înapoi precum bombardele de pe metereze și bolovanii proiectați balistic împotriva dușmanilor vazuți și nevazuți, un credo riscant, dar atașant tocmai prin orgoliul asumat cu stupefianta inocența.

Credo ce rezuma perfect evoluția atât de sinuoasa a socialistului aristocrat, plebeian elitarist, criminalist estet, sangvin mucalit, intelectual hedonist, avocat utopic, egocentric altruist, desavârșit confin cu Petre Țuțea.

Mandarinul, zice Pandrea, „este singurul animal uman care se detașeaza de clasa, rasa, interese personale. Are fascinația gloriei: singura sa recompensa și vanitate, la care renunța ca la floarea de la butoniera”.

Turnul de fildeș la care se autocondamna fostul haiduc al baroului bucureșteano-teleormanean dupa prima tranșa, de cinci ani, de pușcarie politica (1948-1953) și de la înalțimea caruia își proiecteaza balistic amintirile este casa cu livada da la Periș, cândva falnica, acum, la moartea lui Stalin, într-o paragina bine… organizata. Acolo, atunci, totul devine oglinda.

În turnul cu singuratați ulcerate, așteptari febrile, revelații târzii și inutile, cu verdicte vindicative și impulsuri contrarii, acolo prieteniile, iubirile, complicitațile, ispitele, lupta smereniei cu megalomania, a principiilor absolute cu lichelismul relativizant, a idealismului cu ubicuitatea mercantilismului, odata oglindite în apele memoriei, toate capata chipul evocatorului.

Navalesc în amintire nevestele „demoniace” de felul „pramatiei” Hertha Schwammen devenita Patrașcanu („cernauțeanca incerta, cosmopolita, cu vagi studii la Viena, ibovnica unui batrân negustor, sejur pe trotuarul Parisului, drapata în artista, pictorița și intelectuala”), Mița Andronescu („casatorita întâi cu comisarul de poliție Cimbru, de la Constanța, care a scos-o dintr-un bordel, i-a facut un copil cu picioare moi și apoi a lasat-o, fiind prea curva”) ori Dolores Botta („l-a ros pe Dan Botta ca pe un ciolan, l-a iubit hulpav, scârbita probabil de primul ei soț, Alexandru Balaci, italienizant, director la ESPLA și cam emasculat”).

Apoi Alexandru Sahia („o mare inima, cu un cerebel de curca, incult ca o ciubota și plin de aleanuri ca o fata de pension”), „gongoricul mizantrop” Geo Bogza, un Zaharia Stancu pe cale de-a scrie „un roman agricol” (pentru care „are nevoie de colecția de proverbe ale românilor alcatuita de Iuliu A. Zane”: „am regasit 6 volume din cele 10 în biblioteca ravașita și furata de la Perișul meu, vreau sa i le cedez, sa cumpar cozonaci și oua roșii pentru copii de Paștele cel mai calic al vieții mele”), un Mihail Sebastian înregimentat de Belu Silber „în solda unor servicii secrete” alaturi de N.D. Cocea, Leon Kalustian, H. Soreanu ș.a.(v.337), un Cioran dezlipit de Lacrimi și sfinți („Emil Cioran crede în ceva: în penis. E un pagân erotoman, un dionisiac și un bahic”), un Sorin Pavel care „s-a înrolat în camașile verzi, a instigat la sinuciderea cu cianura de potasiu a lui Petre Andrei” și pe care „l-a iubit fara restricții Nicolae Tatu”.

Dar și Nae Ionescu: „L-am admirat și l-am iubit și am fugit de el. Nu-mi conveneau opiniile, uscaciunea afectiva, rasa, clasa și satanismele lui ieftine. Mie îmi plac franchețea, viziera ridicata, fantezia, tandrețea”.

În sfârșit, pecetea României coapte la focurile din Izvestia și L’Humanite: „În drumul spre Canaanul socialist, țara a ajuns o paragina. În afara de propaganda și ședințe, nu se lucreaza nimic temeinic. Totul este de mântuiala. Dezmaț. Batjocura. Lipsa de tragere de inima. Totul este pe apucate, pe furate, pe chiulangeala. Japca și învârteala”. Verdict din 1955 dar parca-i de azi.

Pentru istoricul literar, „Dogma realismului socialist”, alocuțiunea „pe care n-am avut permisiunea s-o rostesc la tribuna Congresului scriitorilor din 1956” (pp. 351-358), prin febrila pledoarie pentru romantism, e-o adevarata trufanda. Turnul de fildeș s-a darâmat? Vom face altul. Pe râu în jos…

*) Petre Pandrea, Turnul de ivoriu, memorii, ediție de Nadia Marcu-Pandrea, prefața de Ștefan Dumitriu, Editura Vremea XXI, 623 pag.

Dan C. Mihailescu
ZIARUL DE DUMINICA – PUBLICATIE A ZIARULUI FINANCIAR