Dragoste de mama ingradita…
Dupa 40 de saptamani de sarcina, saptamani de fericire si indoiala in acelasi timp, saptamani in care indura cu zambetul pe buze durerile ce vin odata cu modificarile organismului, copilul mult dorit vine pe lume.
Intr-un cadru cald si primitor, copilul vede pentru prima data lumina zilei si simte pentru prima data mirosul mamei sale (cercetarile stiintifice au demonstrat ca asa isi recunoaste nou- nascutul mama).
Si invata primul lucru pe care-l invata un nou-nascut: sa manance de la sanul cald al mamei. Toti spun ca acesta este PRIMUL drept al copilului si ca nimeni nu i-l poate lua.
Din pacate, realitatea in Romania este alta. La Spitalul Budimex (cred ca din obisnuinta am scris cu majuscule, dupa mine nu mai e cazul), dreptul copilului la alaptare este smuls pur si simplu de o situatie inedita: la sectia de Terapie Intensiva Nou-nascuti nu sunt paturi si pentru mamici.
Acolo, un copil care nu a implinit nici macar o saptamana de cand a venit pe lume este despartit de mama sa. Pentru ca nu sunt paturi si pentru mamici.
Pe alta sectie ele nu se pot interna, caci ar ocupa un pat degeaba. Daca vor, totusi, sa fie alaturi de copii lor, mamicile trebuie sa stea pe scaune, sa doarma pe scaune, uneori chiar si luni de zile la rand!
Sau… sa plece acasa si sa vina din patru in patru ore sa-si alapteze pruncul! Noaptea … daca plange copilul, ii vor da asistentele niste ceai, nu-i problema!
Vorbim aici de nou-nascuti cu probleme, copii care, la cateva zile de la nastere, vor fi supusi unor interventii chirurgicale, copii al caror sistem imunitar este aproape nul si care isi formeaza acest sistem cu ajutorul esential al laptelui matern. Copii care, subconstient, au nevoie de mama lor, de prezenta ei, de mirosul ei, de hrana furnizata de aceasta. Copii care au nevoie, in primul rand, de DRAGOSTE! Si cine le- ar putea oferi mai multa dragoste decat propria mama?
Asta-i realitatea in Romania, din pacate! Sunt mame care, dupa sase luni de la nastere, inca mai dorm pe un scaun (imaginati-va ca ati dormi pe scaun macar o luna, noapte de noapte; cum credeti ca ar fi?), la capataiul pruncului lor, intr-o sectie de Terapie Intensiva, intr-un mare spital de copii (poate cel mai mare), sperand si rugandu-se la ziua cand il vor putea lua in brate si-l vor putea duce acasa, sa-i ofere o copilarie normala!
Si acum apare si intrebarea, retorica, din pacate: oare si sotiile mai-marilor care ne conduc, puse intr-o situatie similara, ar fi trimise acasa cu brutalitate, de langa pruncii lor nou-nascuti, pe motivul ca ocupa un pat degeaba intr-o alta sectie, la Terapie Intensiva nefiind, oricum, paturi pentru mamici? Ma indoiesc…
Alina F. (alinaf@ecs.ro)