Doamne și case din interbelic (II)

Nu știu precis de ce, dar cel mai mult m-a atras episodul Malaxa din evocarea Școlii Centrale în capitolul Floricăi Dimitrescu.* După ce ne povestește despre Ana Iacobsohn, prima directoare, nevastă de colonel, apoi despre venerata Elena Rădulescu-Pogoneanu, ajunge la directoratul Elenei Malaxa, sora marelui industriaș, „sponsorul școlii”.

Episodul de la pag. 233: „CÃ¥nd am intrat în școală, am găsit niște clase foarte curate, foarte frumoase, băncile erau acoperite cu ceva vernil, după aia am aflat că se numea vinil, pe vremea aceea era numai în America. La grupurile sanitare erau două elemente foarte moderne și astăzi, niște aparate care dădeau aer cald ca să ne uscăm pe mÃ¥ini.”

Dar ceea ce puțină lume mai știe astăzi este că sala teatrului Bulandra de la grădina Icoanei a fost inițial sala de festivități a fetelor de la Școala Centrală: „Malaxa a dăruit școlii o imensă și superbă sală de festivități. O sală care, astăzi, nu mai aparține școlii, dar, din fericire, aparține culturii.”

În sfÃ¥rșit, o apariție incitantă este arhitectul Henry Suskind, evocat de Magda Ghinea la p. 276 ș.u., cel care a construit casele doctorului Marinescu din strada Spătarului 54, casa lui Pompiliu Eliade, pe cheiul DÃ¥mboviței, la colțul cu strada Iulia Hasdeu nr. 1, casa lui Scarlat Lahovari din Calea Dorobanți colț cu Grigore Alexandrescu, casa lui Silviu Constantinescu din str. Icoanei colț cu Orientului 56, iar la Sinaia vila Haret, vila Testiban, vila Căprița, vila Negoiul (a lui Take Ionescu), precum și Cazinoul și Hotelul Palac, dar și Palatul de Justiție din Giurgiu, fabrica de zahăr Chitila ș.a. Dulce-amețitoare carte pentru clubul paseiștilor bucureșteni! Și ce album îmbătător, gen Narcis Dorin Ion, cu case și oameni de altădată, a ratat editura Silviei Colfescu!

Tocmai cÃ¥nd încheiasem glosele de mai sus, cu ce mă întÃ¥mpină la raidul săptămÃ¥nal în librăria NOI, de la Dalles, Alina Calma, șeful vÃ¥nzărilor? Formula-i memorabilă: „Știți că doamna aceea cu doamnele din București a scos și o carte cu domni?”.

După care-mi pune șăgalnic sub ochi o copertă pe care, sub titlul Povești ale domnilor din București și sub semnătura aceleiași Victoria Dragu Dimitriu, privirea ni se odihnește pe chipul cu mustață-n furculiță și pe trupul impecabil îmbrăcat al lui Emanoil Hagi-Mosco în 1910, pe o canapea stil, cu trei cățeluși de rasă în brațe. Un Hagi Mosco a cărui carte despre București, editată acum cÃ¥țiva ani la FCR, a rămas nemeritat de puțin comentată la vremea ei, din pricina carențelor de distribuție și promovare.

Astfel încÃ¥t perechea editorială vine just in time pentru a ne conjuga comentariile.

Deocamdată, să facem la iuțeală un tur de orizont. Casa Adrian Maniu din strada Plantelor. Casa Eliad din strada Mircea Vodă, care astăzi găzduiește teatrul Toaca și care, aflăm acum, a fost sever ciuntită de istorie, rămÃ¥nÃ¥nd fără „atenanse”, fără grajduri, fără superbii cai, fără imperialul gard din fier forjat etc, dar la fel de solid-evocatoare de good old times.

Convorbiri cu frații Mircea și Dan Nasta despre casele Take Ionescu. Cu Constantin Ottescu în strada Spătarului nr 1, la blocul Noica, sau cu Ion Herdan despre morile Herdan de la Șoseaua Basarab, rivalele Assanilor de pe Șoseaua Ștefan cel Mare, devenite aproape legendare grație prozelor cărtăresciene. Bunicul Herdan era nepotul de fiu al unui medic german care venise în Muntenia prin 1825-1830. Era von. Îl chema Maximilian von Schachman.

Pentru scriitorimea noastră va fi interesant capitolul Emil Wagner, omul născut în 1896 și care încă mai trăia la 1996, o sută de ani mai tÃ¥rziu, maestrul sobelor de Meissen în București, cel care a construit superbele sobe din Casa Monteoru (Sadoveanu) unde-i Uniunea Scriitorilor. (Acuma chiar îl invidiez pe Gabriel Chifu, care se încălzește la Meissen-ul la care sforărea cÃ¥ndva Teofil Bălaj…).

Apropo de sobe, tot Emil Wagner ne informează că „sobele cele mai frumoase din București au fost în strada Biserica Enei nr 12, la unul Ionescu, însurat cu o prințesă germană. Avea sobe poleite, adică smalțul a fost de aur. Sobă aurită. Și cÃ¥nd s-au dărÃ¥mat, m-am dus cu arhitectul de la Academie pÃ¥nă la Ceaușescu și i-am spus: Dumneavoastră știți ce ați făcut acolo? Aia era unica sobă din Europa cu smalțul de aur, care mai există. El a zis: nu mă interesează. Am spus demolare, demolare! (…) Mai era pe Știrbei Vodă, la Boureanu, fost guvernator al Băncii Naționale, un șemineu Meissen, dac-o mai fi în picioare.”

În fine, acesta-i stilul. O minunăție. Apoi, despre Hipodromul aflător unde este acum ROMEXPO, despre Muzeul Antipa (prima clădire din beton armat a Bucureștilor, despre Palatul Funcționarilor Publici, plus fosta Casă Cerchez de pe Sevastopol colț cu Calea Victoriei, acea frumusețe severă din cărămidă roșie, tipic britanică, de care s-a ales praful. Și încă.

*) Victoria Dragu Dimitriu, Povești ale doamnelor din București, Povești ale domnilor din București, Editura Vremea, 2005, 495 pag.

Dan C. Mihailescu
ZIARUL DE DUMINICA – PUBLICATIE A ZIARULUI FINANCIAR