Distracţii de ocazie, în oraşul canicular

Minionii. Despre minioni, tot auzeam, fără să înţeleg, că au creat o nouă modă, o uniformă vestimentară, că ne-au întors în timp, la salopeta de blugi. Nu prea mi-era clar care-i faza cu ei, căci filmele de animaţie mi-au fost întotdeauna străine. Dar pe minioni, spre deosebire de alte personaje din astfel de filme, am ajuns să îi cunosc şi eu. Primul minion care mi-a căzut în mână a rămas în camera 201 din Hotel Timişoara. Încă îl văd pe jos, căzut lângă o geantă de voiaj, aşteptând să-i vină rândul într-un buzunar. Nu i-a mai venit. L-am uitat. Primul meu minion, primit la un meniu Happy Meal de la McDonald’s, care ştia să râdă ca nicio altă jucărie. N-am vrut să-l uit, căci el mă făcuse să aflu care-i treaba cu minionii. Nu am vrut nici să i-l dau Oanei, care îmi povestise care-i treaba cu minionii. L-am căutat sâmbătă după-amiază, înainte să plec spre cinema Studio, căci odată cu filmul îmi amintisem de el. Şi pentru că nu l-am găsit în niciun buzunar al genţii de voiaj, am înţeles că l-am uitat.

Dar datorită lui am acceptat să merg la film. I-am văzut pe minioni din ultimul rând al unui cinematograf de pe Magheru. Galbeni, în salopete de blugi, căutându-şi liderul malefic în măreţia New Yorkului sau în palatul regal britanic, furând coroana reginei sau devenind ei înşişi regi. Cel mai mult mi-a plăcut cel mai mic dintre minioni, care îşi poartă copilăreşte ursuleţul de pluş. Minionii te fac să te simţi din nou copil, dar fără să încerce să te educe. La ei te uiţi de drag. Toţi prietenii mei au mers deja să îi vadă pe minioni. Ei sunt protagoniştii unui film de animaţie comercial, dar amuzant şi care îşi păstrează, cumva, inocenţa. Nu am înţeles nici până azi cum şi-au câştigat toată această popularitate nebună, dar nici nu îi condamn. Ba chiar am ţinut să anunţ, pe această cale, că minionii sunt la cinematograf.

Citeste mai mult aici!