Despre şpagă şi prima zi de şcoală cu Robert Turcescu

Nu ştiu dacă trebuie să vorbim de o întinerire. Pe 13 octombrie, s-au făcut patru ani de cînd am lansat-o. Cred că un format care rezistă atîta timp e o performanţă în Romănia. Din nefericire, sînt puţin oameni publici capabili să ţină un discurs. Poţi să schimbi orice într-un talkshow, dar în cele din urmă te loveşti de resursele umane foarte limitate. În sezoanele trecute, am încercat să aduc şi doi invitaţi, din sezonul acesta – chiar trei. E foarte greu să faci un talkshow unu la unu în condiţiile în care un personaj e ”consumat” de trei-patru televiziuni în aceeaşi zi.

– Dar dacă, oricum, sînt puţini oameni coerenţi, în formula aceasta, nu îi ”consumaţi” şi mai repede?

Nu cred că funcţionează principiul acesta. Aici, e vorba de abilitatea fiecărui prezentator. Cred că într-un talkshow diferenţa e dată de profesionalismul jurnalistului, de unghiul de abordare. Cît priveşte carisma, eu o văd în sens mai larg: competenţă profesională şi o anumită stare pe care trebuie s-o transmiţi.

”La TVR trebuia să mişc din urechi”

– V-aţi mai dezvoltat firma pe care o conduceţi?

Firma ”RT Media Communication” produce în continuare emisiunile ”Arhitectonic”, ”O brumă de mişcare”, ”100%”. În această vară, cîştigasem două proiecte, făcute în colaborare cu Titus Munteanu, la televiziunea publică. Erau două proiecte de divertisment, ”O dată în viaţă” şi ”Vedete pentru vedete”. Am traversat o expe­rienţă halucinantă. Am fost declarat cîştigător al proiectelor, mi s-a propus să închei un contract cu televiziunea publică, după care am observat lucruri inadmisibile între două entităţi juridice care negociază un contract. Termeni ai contractului schimbaţi de la o zi la alta. Mi-am dat seama că în TVR nimeni nu ştie ce înseamnă să faci o emisiune cu o casă de producţie indepen­dentă. Bugetele pe care le-au afişat iniţial au fost modificate radical doar pentru că doamna Dana Deac a spus: ”Aşa vreau eu!”.

– Ce aţi făcut cu aceste contracte?

Acolo sînt oameni care vor să-şi facă meseria, care vor să transforme acea instituţie. Sînt unii însă care cred că a externaliza o producţie TV e doar o metodă de a lua nişte bani, nişte şpăgi. Publică un preţ şi, dacă eşti cumva dispus să pierzi nişte bani aruncîndu-i în anumite buzunare, în cele din urmă, te înţelegi. Dacă nu, apar tot felul de aiureli. Vă dau un exemplu. Dacă ai cîştigat un proiect, îl realizezi, predai caseta şi dai factură. Şi se plăteşte factura. La TVR însă, mi s-a spus că trebuie să dau o listă detailată cu toate cheltuielile mele în acele producţii. E aberant să declar contabilitatea mea altcuiva decît Fiscului. Mi-am dat seama că aceste beţe în roate erau făcute ca eu să mişc cumva din urechi, fără să acuz pe nimeni. Lucru pe care nu l-am făcut niciodată şi nici n-am să-l fac. I-am înştiinţat că renunţ la contractul care fusese cîştigat, repet, în competiţie cu alte proiecte. ”O dată în viaţă” se realizează acum in house de TVR. Le-a fost dat de Titus Munteanu, căruia îi aparţinea conceptul. Rămîn cu gustul amar al unei experienţe care îmi arată că TVR e o instituţie în care se întîmplă lucruri fără nici o legătură cu ceea ce înseamnă mediul concurenţial şi economia de piaţă.

– Pe Dana Deac o cunoşteaţi dinainte?

Ne-am întîlnit la cîteva evenimente, în special din zona societăţii civile. Mi-a lăsat o impresie deplorabilă prin faptul că, deşi fusese în comisia care a evaluat cele două proiecte şi le-a declarat cîştigătoare, habar nu avea ce era în aceste proiecte. Deci ele erau aprobate deja, iar Dana Deac mi-a spus cum ar vrea dînsa să fac aceste proiecte.

Eu i-am atras politicos atenţia că e vorba de un format stabilit deja, declarat cîştigător, care nu comportă decît modificări de bun simţ în acordul părţilor, în nici un caz modificări majore de structură editorială.

– De ce nu aţi invitat-o la ”100%”? Doar lucrează la o instituţie publică…

Eu cred că există tot felul de comisii parlamentare de control pentru activitatea TVR, care verifică ce se întîmplă acolo la nivel de contracte. Îl cred acum pe Tudor Giurgiu că a văzut lucruri halucinante. Ce a făcut Giurgiu acolo e o altă discuţie. Nu ştiu ce s-ar mai putea întîmpla, ce reformă. Cifrele de audienţă sînt cutremurătoare. În plus, televiziunea publică, de ani de zile, nu reuşeşte să impună un subiect pe agenda publică a Romăniei. Agenda publică se întîmplă la nivelul televiziunilor private şi chiar la nivelul celor de nişă ca Realitatea şi Antena 3. Nu am un război cu TVR. Am o stare de uluire, de dezamăgire şi nenumărate semne de întrebare.

– Cum descoperiţi invitaţi necunoscuţi de marele public?

Am mers la multe seminarii, mă uit la alte posturi, la emisiunea de la Europa FM sînt mulţi oameni senzaţionali care sună. Lîngă Berceanu şi Orban, aş vrea să aduc şi un specialist foarte bun, dar anonim, care să spună ceva nou. Şi astfel să fiu optimist şi să simt luminiţa de la capătul tunelului.

La şcoală, din 15 septembrie

 

Ioana e în clasa I. Am avut nişte emoţii teribile în prima zi de şcoală. Ea era detaşată şi bucuroasă. Eu mă gîndeam, chiar dacă spun banalităţi: cum a trecut aşa de repede timpul? Apoi, ştii, ţi se face stomacul ghem, inima mică, îţi apare o lacrimă în colţul ochilor şi mergi mai departe. Fac lecţii cu ea în fiecare weekend, în fiecare zi îmi povesteşte ce face la şcoală. Din fericire, ea învaţă şi despre Europa, are şi lecţii de pian, de desen, de bune maniere, de religie. Lucruri care o s-o ajute să-şi construiască inteligenţa socială.

– Cum ţineţi pasul cu ea?

Îmi organizez timpul. De fapt, dimineaţa la 10 plec de acasă şi mă întorc la ora 12 noaptea. Dacă n-aş petrece puţin timp cu fiica mea şi nu aş face şi ceva doar pentru mine în fiecare zi, m-aş simţi frustrat. Nu pot să fiu un robot care merge la radio, la ziar, la Realitatea, face contracte, fără să mă gîndesc şi la viaţa mea, în fond.

– Ce faceţi pentru dvs. zilnic?
De acum doi ani, merg, în fiecare zi, o oră, la sport. Nu vreau să fiu Schwarzenegger, dar mi-e frică să nu devin un individ de 30 şi ceva de ani cu burtică sau care leşină dacă urcă cinci scări. Aşa că mi s-a părut nefiresc ca, în cele 14 ore de muncă pe zi, să nu îmi găsesc puţin timp pentru mine.