Despre Metrorex si difuzoarele sale cam nepoliticoase

Plecasem de la serviciu spre casa. Cu metroul, ca în fiecare zi. Am de mers vreo 5 sau 6 statii, la alegerea mea, având în vedere ca blocul meu se afla la egala distanta între Piata Sudului si Aparatorii Patriei. Când metroul se apropia de Piata Sudului, dintr-o data în difuzoare se aude un anunt.

„Trenul circulă doar până la stația Piața Sudului. Pentru continuarea călătoriei, coborâți și luați trenul care va sosi la peronul alăturat.” Explicații sau măcar o estimare a timpului pe care îl vom petrece așteptând „la peronul alăturat”? Ați ghicit, nu.

Era a treia zi la rând când auzeam acest anunț. Ieri și alaltăieri preferasem să ies la suprafață la Piața Sudului, pentru că eram sigur că dacă aș aștepta să vină trenul care să mă ducă încă o stație, la Apărătorii Patriei, ar dura prea mult. Sincronizarea trenurilor nu este tocmai punctul forte al Metrorex-ului, mă gândeam eu, și decât să aștept aiurea, din cauza companiei, un tren care vine cine știe când, mai bine ies și iau un autobuz de la suprafață. Oricum, nu voiam să mă enervez gândindu-mă la metroul japonez, unde toate trenurile la un loc întârzie, cumulat, aproximativ două minute pe an. (?!)

Cum spuneam, în zilele anterioare evitasem nervii pe care îi presimțeam. Numai că în ziua aceea chiar aveam nevoie să ajung până la Apărătorii Patriei, așa că mi-am călcat pe inimă și m-am așezat, în rând cu ceilalți călători, să aștept la peronul alăturat trenul salvator.

Probabil că acum este momentul în care vă așteptați să vină lovitura de teatru. Vă așteptați ca toate temerile mele și vorbele „de dulce” cu anticipație către Metrorex să fi fost pe nedrept. Adică ce, ar fi imposibil ca metroul bucureștean să își facă treaba bine? Ar fi chiar imposibil să fi așteptat trenul următor doar câteva secunde, hai un minut, hai două minute, la peronul alăturat, ca să ne continuăm călătoria întreruptă din motive neelucidate, dar cu siguranță obiective?

Se pare că da. Cu fiecare minut care trecea, ne devenea tot mai clar că această mult visată sincronizare de trenuri este o misiune prea grea pentru Metrorex. Cum de altfel o misiune prea grea este și gestul de a anunța în difuzoarele stației de metrou motivul pentru care trebuie să așteptăm, și durata estimată a perioadei de așteptare. Am așteptat în total 12 (doisprezece) minute, în condițiile în care totul se petrecea la o oră de vârf, când mai toată lumea se întoarce de la serviciu. Pentru a înțelege mai bine „profesionismul” celor de la Metrorex, trebuie spus că la ora respectivă intervalul dintre trenuri nu trebuie să fie, teoretic, mai mare de 4-5 minute.

Când în sfârșit ne-am prins că vine și trenul nostru (între timp la linia cealaltă mai sosiseră două trenuri pline), ne dăm seama că stația de amplificare nu este totuși un obiectiv părăsit. De la difuzoare, un glas feminin de profesoară înțepată ne avertizează cu severitate: „Îndepărtați-vă de la marginea peronului pentru a permite coborârea călătorilor din tren!” Ați ghicit, nici vă rog, nici mulțumesc. Doar „îndepărtați-vă”, completat probabil în gând cu un „băi nepricepuților, că vin acuma și vă pleznesc”.

Având încă în minte imaginea metroului din Stockholm, unde în stații se afișează nu câte minute au trecut de la plecarea ultimului metrou, ci câte minute au mai rămas până la sosirea următorului, și orice oprire neașteptată a trenului este urmată în câteva secunde de o explicație politicoasă și de scuze, deci având toate astea în minte, mă urc în metroul indigen și mă îndrept spre casă.

Odată ajuns, mă gândesc să fac un gest de reparație morală, pentru mine și pentru ceilalți călători pe care i-am văzut dându-și ochii peste cap și bătând metodic cu piciorul în podea. Așa că iau telefonul și sun la departamentul Reclamații și sesizări al Metrorex, nu pentru a face o reclamație, ci pentru a cere o explicație.

La telefon răspunde domnul Constantinescu. După ce, mai întâi, a încercat să mă convingă că este vorba de prima zi când călătorilor li se cere să treacă dintr-un tren în altul la Piața Sudului (deși știam că este cel puțin a treia zi la rând), am reușit să aflu și misteriosul motiv al operațiunii. „Se fac niște teste cu rame noi de metrou”. Adică cum ar veni, tot pentru binele vostru, băi călătorilor, ce vă plângeți atâta?

Buun. Apoi am încercat să aflu de ce trenurile nu sunt sincronizate. „Este imposibil. Este vorba de o operațiune improvizată, traficul se face oarecum aleatoriu”. Binee… deci e după noroc, cum ar veni. Nu i-am mai zis nimic de japonezi, părea și-așa destul de iritat.

Apoi… de ce nu ni se dă nici o explicație în momentul în care ni se întrerupe călătoria, întreb. „O să transmit observația dumneavoastră șefului meu”, vine răspunsul sec.

Și, nu în ultimul rând, n-ar strica ca diversele anunțuri din stații să fie însoțite de un „vă rugăm” și un „vă mulțumim”, acolo, mici, de sămânță, zic. „Păi anunțurile sunt redactate cu aceste formule incluse”, zice el. Bine, dar doamna cu pricina a sărit peste ele, sau cum? „A fost vorba de un incident izolat”, îmi răspunde.

Pe toată durata convorbirii nu a pronunțat cuvântul „scuze” sau ceva asemănător.

Mulțumesc și închid.

Rămân cu gândul la un alt „incident izolat”, de data asta unul al destinului: trăim în România. Și nimeni nu ne-a dat un manual cu instrucțiuni de folosire.

Mihai Musatoiu, [email protected]