Jean-Lorin Sterian
În SUA, în ultimii ani, e bine sa fii negru. Daca cineva te calca pe picior din greșeala sau te scuipa în timp ce vorbește îl poți da în judecata pentru atitudine rasista. În SUA, e tot mai bine sa fii femeie.
Nici un soț nu îndraznește sa spuna ca mîncarea e prost facuta pentru ca, în scurt timp, doua-trei ligi feministe îl vor reclama pentru atitudine machista și-l vor tîrî prin tribunale. În SUA, e bine sa fii handicapat.
Ai parcari speciale, toaleta separata, sali de așteptare numai pentru tine în care poți sa te lafai în timp pe cei admiri pe ceilalți cum se înghesuie într-o salița cu trei scaune și o bancheta. Logic, cel mai bine e sa fii femeie neagra și handicapata. Mutînd disertația pe alte planuri, în România, cel mai bine o duc scriitorii albi, foști disidenți, cu barba, care au murit înainte și/sau/de ce nu? dupa 1989.
O mare parte din ei sînt acum în manuale și, daca nu au barba, o capata de la școlarii plictisiți cu ajutorul pixului. Pentru ca au murit la timp, nu au apucat sa se faca de rîs întrînd în politica sau, daca au facut-o, intervine zicala despre morți numai de bine. Acestor indivizi li se consacra colocvii, revistele le dedica numere aniversare, operele lor sînt reeditate în tiraje minuscule, dar suficiente, iar criticii le mîngîie opera cu penița, subliniindu-le coloana aproape dreapta din anii lui nea Ceașca.
În România, e înca bine, ba chiar confortabil, sa fii Arghezi, Sadoveanu, Preda sau chiar Ienachița Vacarescu. Cel mai bine o duc, ca întotdeauna, Caragiale și Eminescu. Nu trece o zi fara ca cineva sa le pomeneasca cu venerație numele. În România, cel mai prost o duc scriitorii autohtoni, tineri și contemporani. Ei n-au fost nici disidenți și nici clasici. Criticii îi clasifica, la gramada, într-o generație denumita dupa anii în care și-au publicat carțile.
Editurile s-au reprofilat pe felicitari de Craciun, cataloage auto și materiale publicitare. Singura soluție ramân sponsorii. Editura la care mi-am scos ultima carte e binecunoscuta prin producția de manuale. Primul manual pe care ar fi trebuit sa-l scoata pe piața ar fi trebuit sa fie Manualul Editorului.
Astfel, ar fi învațat ca o carte nu poate aduce profit daca zace în depozit. Oamenii care sînt în conducerea acestei edituri sînt printre puținii pe care, cînd îi întîlnesc, nu-i salut. Am învațat ca, deși ar trebui sa fie la fel de importanta ca nașterea unui copil, lansarea unei carți proprii poate fi o experiența foarte amara.
Deși poate parea sfidator, scriitorul vrea sa-și cîștige existența din zscris. Nu știu cîți scriitori au reușit sa se impuna în conștiința publicului dupa 1989. I-aș putea putea numara pe degetele unei mîini prinse la ușa tranziției. Poate aste e soluția. Ar trebui sa fie negri și handicapați. Și femei.