Cum poate un liliac să găsească o insectă și să o prindă în zbor, dacă nu are vizibilitate deloc?
Oamenii obișnuiau să creadă că liliecii au o vizibilitate ieșită din comun și pot vedea prada cu ajutorul luminii prea slabe pentru a fi percepută de ochiul uman. Oamenii de știință știu, acum, că abilitatea unui liliac de azbura nu depinde de ochii săi, ci de urechi și organele vocale.
În anul 1780, Spallanzani, un zoologist de origine italiană, a făcut un experiment. El a orbit câțiva lilieci și i-a eliberat într-o cameră brăzdată de fire de mătase. Liliecii au umblat prin labirint fără să atingă capcanele. Când le-a astupat urechile, liliecii s-au încurcat în capcane. Spallanzani a dedus că liliecii își folosesc urechile mai degrabă decât ochii pentru a-și găsi drumul prin întuneric.
În 1920, un om de știință a lansat teoria că liliecii trimit semnale care sunt imperceptibile auzului uman. Acest gen de sunete se numesc supersunete. În anul 1941, alți doi savanți au decis să folosească un nou aparat electric, ce detectează supersunetele, într-un experiment cu lilieci.
Aparatul a dezvăluit că liliecii emit strigăte ascuțite și că țipă în timp ce zboară într-un labirint de fire aranjate în întuneric. Când le-au blocat gurile, animalele au greșit traseul grav.
Un liliac trimite semnale – strigăte ascuțite care sar peste obstacolele întâlnite în drum. Un sunet se întoarce sau este reflectat. Acela este ecoul. Liliacul folosește ecourile pentru a localiza obiecte în întuneric.
Savanții numesc acest fenomen localizare cu ajutorul ecoului și funcționează similar cu sistemele noastre de radio.