De neamul uitucilor

Cele doua jumatați care compun numitorul comun al noului volet din Jurnalul Monicai Lovinescu* sunt, o data, amnezia ne-recunoscatoare și moralmente letargica a romanilor, iar apoi încapațanarea otravita a Occidentului în a refuza orice forma, cat ar fi ea de inofensiva, de proces al comunismului.

„Suntem, probabil, un neam pentru care nu face sa te sacrifici. Uituci din vocație”, scrie Monica Lovinescu în iulie 1995, dupa ce, în alt context, la 4 aprilie murmurase cu amaraciune: „Pare atat de în firea intelectualului roman sa se dea cu puterea sau, cel puțin, sa profite de ce-ar putea primi ori pica de la putere, încat cei care n-o fac sunt excepții de-a dreptul eroice. Destul de numeroase, din fericire, orice s-ar spune și pretinde”.

Iar la 21 august: „Probabil ca nimeni n-a disprețuit acest popor mai mult decat foștii comuniști transformați în patrioți de racnet și parada. Nu exista limita pentru rușine azi în Romania”.

De cealalta parte, exasperare cat cuprinde: ” Oare e obsesie a mea sau am dreptate, și re-procesul, dupa 50 de ani, al nazismului, antisemitismului, rasismului și Vichy-ului are și scopul nemarturisit de a se evita procesul ce-ar fi fost normal dupa ’89 și n-a avut loc: al comunismului?”.

I se da dreptate lui Alain Minc (Le nouveau Moyen-Age, Gallimard, 1994): „cu pași grabnici și o iremediabila lașitate occidentala ne îndreptam spre un nou Ev Mediu, fara însa credința creștina unificatoare”.

În fine, „Occidentul nu mai are timp de nuanțe. Daca nu-l trezește nici valvataia din fosta Iugoslavie… De la Munchen încoace tot așa o ține. Face razboi prea tarziu și pierde sistematic pacea. Acum rateaza prilejul nevisat (și în fond nedorit de el) al imploziei comunismului”.

1994-1995 înseamna moartea lui Cioran și a lui Ionesco, sinuciderea lui Gherasim Luca și a lui Gilles Deleuze („ideea ca s-a aruncat pe fereastra mi se pare tot atat de intolerabila pe cat mi-a fost sinuciderea lui Gherasim Luca – la 80 de ani s-a aruncat în Sena într-o noapte de iarna”), moartea lui Mihai Botez și „capitolul cel mai dureros: Goma, alta poliloghie vulgara de înjuraturi”, alaturi de acidul episod pe care-l va reprezenta în biografia lui H.-R. Patapievici capitanul Marius Soare („excelenta ținuta”, exclama autoarea la 21 mai 1995 pe marginea unui interviu acordat de H.-R.P. Romaniei libere. „Psihic, Horia e fragil. Nadajduiesc sa nu se « sparga » niciodata”).

La capitolul oameni, idei & verdicte, Monica Lovinescu exceleaza, desigur, ca de fiecare data. Iau cu voluptate penseta și adun. „Spre sfarșitul vieții, Alexandru Vona traiește un basm numai cu zane bune”.

„Ravașit de oboseala nimicului, de o autenticitate rascolitor de modesta, Jurnalul lui Ciocarlie te îndeamna de fapt sa renunți a-l ține și tu”.

Daniel Dubuisson despre Eliade: „exemplu delirant de patologie a interpretarii”. Horia Bernea „tunand și fulgerand împotriva Alinei Mungiu (cu piesa ei de teatru despre cei patru evangheliști – blasfemie)”.

Toma Pavel, „reacționar cu har și finețe. S-a ridicat de acum trei ani împotriva lui politically correct, noua demența primara de stanga a campusurilor americane.

De un anticonformism ce ne încanta”. Catherine Durandin: „de ce s-a specializat în istoria unui popor pe care-l considera mai înapoiat decat oricare dintre coloniile africane ale Franței și fața de care arata un atare dispreț?”.

Revelația I. D. Sarbu: „Îmi vine sa-l înviu și sa-i cer iertare”. Petru Dumitriu „ramane victima exemplara a propriului sau compromis inițial. Seamana leit cu portretul lui Dorian Gray. E probabil cea mai deplina ratare umana și literara de sub comunism la noi. Deoarece el avea de unde sa rateze, numai talentul nu-i lipsea”.

E clar, „recunoaște Mihnea Berindei, aparatorul fara de prihana al ungurilor, recunoaște și el ca tind spre autonomia Transilvaniei cu comunitați conlocuitoare”.

„Prin testament, Cioran a cerut o înmormantare religioasa. Iar de Vinerea Mare… postea. Și pentru Paștele ortodox, și pentru cel catolic”.

Paul Dimitriu, „unul dintre exemplele cele mai desavarșite de salaud din cate am vazut de-a lungul unei existențe atat de darnice în întalniri cu specia în chestiune”.

Emir Kusturica – „fals mare artist” (sa ne amintim și rezervele autoarei fața de Milan Kundera).

În sfarșit, scrisoarea în care Ileana Vrancea i se plange de „cancerul gardist din Israel” apropo de atentatul împotriva lui Rabin. „N-am auzit pe nici un izraelit vorbind pe fața despre « fascismul » integriștilor din Israel, în afara de ea și de copiii ei”.

Îmi încheiam cronica la volumul anterior al Jurnalului (ZD nr. 2 și 3/ian. crt.) cu tristețea fața de neînțelegerea aratata lui Z. Ornea.

Acum tristețea vizeaza tratamentul la care este supus Gheorghe Craciun (v. pp. 57, 92, plus observațiile care-i privesc pe Radu Aldulescu, 258 și Rodica Iulian, 279).

Dar despre asta cand vom comenta Pupa russa, recentul și redutabilul roman al lui Gheorghe Craciun.

În tot cazul, citind-o pe Monica Lovinescu pana și tristețile devin productive.

*) Monica Lovinescu, Jurnal 1994-1995, Editura Humanitas, 372 pag.

*) Ioana Baetica, Fișa de înregistrare, prefața de Liviu Antonesei, Editura Polirom, 211 pag.

Dan C. Mihailescu
ZIARUL DE DUMINICA – PUBLICATIE A ZIARULUI FINANCIAR