De ce sunt copiii strazii la moda

* Articol preluat din sectiunea 911 România a site-ului dbrom.ro

De ce jurnalistii straini care vin in Romania nu au ochi decat pentru copii abuzati, vanduti, prostituati sau ai strazii?! Povestea vine cam asa… din cand in cand, jurnalisti straini isi parasesc pentru o saptamana meleagurile si vin in Romania pentru o poveste emotionanta liniuta semnal de alarma.

pentru ca de regula nu au decat o saptamana la dispozitie, ei nu ies din tiparele care au consacrat Romania, si citam din presa internationala, „Balkan country of 22 million.” ei vin in tara singuri sau in grupuri, evident, neavand nici o idee cam ce se intampla cu realitatea si cu limba romana de la si, din nou, citam din presa internationala, „the 1989 revolution which brought an end to the country’s communist regime.”

li se gaseste un mic personaj numit fixer, de regula un jurnalist roman care vorbeste si engleza si romana relativ acceptabil, care ii duce pe straini in locul unde vor sa fie. astazi, jurnalistii au fost danezi, iar fixerul am fost eu.

la o prima conversatie, aflam ca J. [reporterul] si C. [fotograful] vor sa stea de vorba cu, surpriza, copiii strazii. formula de altfel improprie. Dan are 20 de ani, deci nu mai este demult copil. nici al strazii nu a fost, ci al mamei alcoolice care l-a lasat in drum acum 11 ani, in Alba Iulia.

J. si C. venisera aici, dupa descoperirea epocala ca in Danemarca se afla copii romani, ai strazii, care fura, la ordinele unei retele de exploatatori de copii. la telefon, J. mi-a explicat ca doreste teribil de mult sa afle ce sanse au copiii strazii [avertizare: o sa mai folosesc sintagma asta de ceva ori] de a reusi in viata. moment in care m-am entuziasmat putin si mi-am zis, da, uite o idee de articol buna – lasand la o parte cazurile celor fugiti de acasa sau de oriunde, ce se intampla cu orfanii care odata ce implinesc 18 ani nu mai au dreptul sa stea in institutii?

primesc bursa si pleaca la Harvard? se prezinta cu portofoliul in brate la interviul de angajare al saatchi&saatchi? isi cumpara tractor si cultiva o livada? o podgorie? un camp de maci?

asa ca ma intalnesc cu danezii. strainii sunt incredibili. J. mi-a spus la zece minute dupa ce faceam cunostinta ca ar fi ideal daca i-as putea duce la o retea de exploatatori care le fac pasapoarte copiilor si ii trimit peste granite la munci inumane. de asta sunt strainii [unii] incredibili. o prietena de-a mea a fost fixer pentru un jurnalist american venit in Romania pentru treaba cu adoptiile internationale. ajuns aici, jurnalistul in cauza i-a spus prietenei mele ca ar fi ideal daca ar putea sa il duca la un copil care a fost vandut traficantilor de fiinte umane, a fost exploatat si abuzat, apoi salvat de o organizatie de binefacere si trimis inapoi in Romania. ar fi fost de preferat ca acest copil minune sa fi fost vandut de insusi mama sa romanca.

ce ar fi trebuit sa raspund?! sigur, J., se face, nu trebuie decat sa dam coltul la Universitate ca am si ajuns la cazul ala ideal.

vestea buna este ca astazi am intalnit oameni noi. Irina si Rodica din Barlad, de exemplu. Irina ne tot cerea mancare. Ea si ceilalti sapte copii ai strazii pe care i-am gasit la Gara de Nord agatati strans de pungile lor cu aurolac.

m-a uimit ca Irina [si ceilalti, de altfel] a acceptat imediat sa stea de vorba cu noi. cam in acelasi timp ne-a intrebat daca le vom lua ceva de mancare. dar Irina a inteles poate mai bine decat mine ca ea are ceva de vandut. ceva ce altii isi doresc sa foloseasca – pozitia ei de copil al strazii. de fiecare data cand aude limba engleza, din care deja rupe cateva fraze si expresii bune, Irina intelege ca a mai aparut o echipa de jurnalisti straini interesati sa auda povestea plecarii sale de acasa. acesta este bunul ei, si intelege sa scoata profit din asta.

la final, cand J. le-a dat numai 10.000 de lei de fiecare, Irina a fost prima care a protestat – „Numai 10.000 pentru atatea poze cate mi-ati facut?!…” Irina are 13 ani.

Rodica era mai timida. are 12 ani si se afla pe strazile Bucuresti-ului de 3 luni. sase ani s-a aflat pe strazile din Barlad. 7 frati. parintii divorteaza. mama ia 4, tatal 3. mama se recasatoreste. tatal vitreg ii bate. apoi moare. mama incepe sa bea. „se pune pe golaneala”. apoi, intr-o zi, ii lasa pe copii pe strada. Rodica avea sase ani.

Cristina mi-a cerut o geaca. jurnalistii danezi au cooperat. la inceput. le-ar fi zis orice, numai sa vorbeasca. de-abia la final, cand Bogdan le-a cerut insistent pantofi, am auzit un „spune-le ca nu putem sa promitem nimic, dar vom incerca”.

ce am mai aflat astazi este ca acesti copii ai strazii [v-ati saturat de sintagma deja?] au o tendinta incredibila spre apropiere. strict ca spatiu, pentru ca stiu si ei deja ca mai mult nu au sanse sa primeasca. atunci cand le vorbesti, s-au apropiat imediat de tine. si stau atat de aproape, si te tin de mana si te bat pe umar, tot timpul cat vorbesti cu ei. rezultatul arata ca un fel de gramada – sapte copii ai strazii lipiti unul de altul si toti lipiti de trei oameni din mijlocul gramezii. nu urmaresc sa te „faca” la buzunare, desi iti cer tigari la tot pasul. pur si simplu, ei cauta ceva ce nu au avut. apropiere, fie si fizica. si te privesc mereu. iti dai seama cand nu raspund sincer la o intrebare pentru ca brusc, isi iau privirea de la tine.

dar astazi, mai mult decat apropiere, copiii strazii cautau masa de pranz. sau pur si simplu masa. erau jurnalisti care vorbeau limba engleza de fata, asa ca masa nu putea fi departe. nu trebuia decat sa raspunda la intrebari. parerea mea sincera este ca unii dintre ei ar fi vrut si masa, si apropierea. o fata, aparuta brusc in grupul celor sapte, m-a surprins cand si-a pus bratele in jurul meu si capul pe umarul meu. nu am apucat sa aflu cum o cheama, pentru ca J. a considerat ca avea suficiente informatii, asa ca m-a pus sa ii intreb daca vor mai fi in acelasi loc si poimaine, cand vor mai reveni. nu de alta, dar C. ii promisese lui Dan un pachet de Marlboro.

poimaine nu va mai veni nicicand.

pentru ca J. a obtinut cat de cat ceva similar cu ce cauta el. Florin Adrian are 20 de ani si este din Adjud. Parintii lui au venit la Bucuresti acum 15 ani. Tatal da prea des cu cureaua, asa ca Florin a fugit de acasa [disclaimer – aproape toti copiii strazii sustin ca tatii lor ii bateau. cat adevar e aici, decideti voi. eu zic ca undeva pe la mijloc si ca povestea plecarii lor de acasa este ceva mai complexa].

motivul pentru care il mentionez pe Florin este ca el chiar a fost exploatat prin munca. avea 15 ani cand s-a dus la Fundatia Parada, care organizeaza spectacole de circ. Florin avea 15 ani cand Parada l-a invatat sa jongleze, i-a turnat un pasaport si l-a trimis in lume cu circul – Austria, Germania, Italia.

asa ca jurnalistii in cauza au macar cateva citate induiosatoare, daca nu chiar ce dorisera, citate venite in sprijinul mitului copiilor neiubiti, saraci, neajutorati, abandonati si nedoriti ai Romaniei. nu conteaza ca numarul copiilor strazii este infinit mai mic decat cel al copiilor care sunt iubiti, ingrijiti si doriti. este intr-adevar tragic ce se intampla cu acesti copii. dar eterna poveste reluata la nesfarsit a abanonului si lipsei dragostei nu ii va ajuta. nu are cum. si nu copiii sunt motivul pentru care nu suntem astazi membrii Uniunii Europene. nu copiii sunt ratiunea lipsei unei economii functionale. copiii sunt doar imagine. o alternativa facila.

dar, in fond, promisiunile nu costa foarte mult.

ce ramane la final este concluzia lui Bogdan, mergand pe varfuri, descult, printre baltoacele lasate de ploaie: „iar ne-au facut, nu?”

Lu