Lumina albă a soarelui este, de fapt, compusă din toate culorile curcubeului. Fiecare culoare are propria lungime de undă. Violetul are cea mai scurtă lungime de undă, iar roșu o deține pe cea mai lungă.
La apus, soarele se află aproape de linia orizontului. Atunci, îl putem vedea prin straturi mai groase de praf și aer.
Toate aceste particule își schimbă direcția cu ajutorul luminilor de unde scurte ce provin de la soare. Doar cele cu lungimi de unde mari – roșul și portocaliul – ajung direct la ochii noștri.
Nuanțele de violet, albastru și verde sunt împrăștiate în afara fasciculului direct, se amestecă și formează un amurg gri pe tot cerul.
Discul soarelui, în sine, pare roșu. Uneori, există și nori acolo unde vedem soarele. Norii reflectă lumina roșie și, astfel, vedem un apus de soare în culori intense.
Luminile violet și albastre sunt împrăștiate mai mult decât cele roșii, lungi. Violetul și albastrul împrăștiat sar, din particulă în particulă, pe toată durata apusului.
Din moment ce ochii noștri percep lumina albastră mai ușor decât pe cea violet, noi vedem cerul ca fiind albastru. Asta, bineînțeles, se întâmplă pe perioada zilei.
Apropo, roșeața unui apus depinde de tipul de particule din aer care împrăștie lumina soarelui. Foarte eficiente în acest fenoment sunt micile picături de apă, care fac ca anumite formațiuni de nori să pară atât de roșii la apus.