De ce ne uităm de pe peron la trenul integrării

De mâine, „colegele de generație” ale României primesc diploma de absolvire a examenului pentru intrarea cu drepturi depline în Europa. Plecată la drum în același timp cu cele zece colege, și beneficiind chiar de atuuri mai importante, România a rămas corijentă pentru trei ani.

Deși nu par o perioadă foarte mare, cei trei ani înseamnă de fapt investiții de miliarde de dolari care vor ocoli România până în 2007, îndreptându-se către țări cu un mediu de afaceri mai sigur, cu reguli europene stricte și, foarte important, respectate.

Iar decalajul s-ar putea mări în loc să se micșoreze. Cum s-a ajuns însă la acest decalaj, între țări care au pornit la drum cu șanse aproape egale? Cine și unde a greșit, aducând România în situația de a fi mult în spatele Ungariei, de exemplu, o țără cu de trei ori mai puțini locuitori și resurse incomparabil mai mici.

În primul rând, spun oamenii de afaceri și chiar politicienii, vina aparține clasei politice, care a fost mai degrabă o frână în calea dezvoltării decât un coordonator al reformei. Cei care s-au succedat la putere nu au fost în stare să stabilească și să aplice o strategie măcar corectă, dacă nu performantă. A lipsit voința, înlocuită cu speranța că lucrurile se vor rezolva de la sine, fără ca funcțiile să fie puse în pericol.

Strategile economice, dacă pot fi numite așa, au promovat mai degrabă nemunca și construirea afacerilor în zona gri a economiei decât eficiența, productivitatea și investițiile.

Guvernele succesive au fost preocupate mai mult să mascheze șomajul prin pensionări timpurii, și cu efecte de șoc asupra bugetului de stat, decât să încurajeze companiile să investească pentru a crea locuri de muncă.

Efectele lipsei de voință politică pentru aplicarea reformei s-au ținut lanț: statul încă mai are de privatizat companii precum Petrom, BCR sau Distrigaz, infrastructura este într-o stare deplorabilă, legislația are rol decorativ iar nivelul investițiilor străine este incomparabil cu cel din Polonia, Cehia sau Ungaria.

Din punct de vedere al atragerii investițiilor străine, România a pierdut cel puțin trei „trenuri” până în prezent. Primul a fost la începutul anilor ’90, când titlul strategiei de privatizare a fost „Nu ne vindem țara”. Era perioada în care Polonia sau Ungaria vindeau companii de stat către giganți internaționali precum Pepsi sau General Electric.

Al doilea, în perioada 1995 – 1996, când considerentele electorale au blocat orice inițiativă importantă de privatizare și restructurare. Al treilea, în perioada 1998 – 1999, când guvernanții nu au reușit să profite de euforia investițională de după alegerile din 1996, aducând România în pragul incapacității de plată.

Oamenii de afaceri și managerii din România consideră că atitudinea față de investitorii străini, eșecul programului de investiții în infrastructură, lipsa unor măsuri clare de încurajare a sectoarelor performante, finanțarea constantă a sectoarelor neperformante și haosul legislativ sunt cauzele care ne-au ținut departe de Europa.

„Am petrecut 8 ani în Polonia, Republica Cehă și Slovacia și nu sunt surprins că au fost acceptate în UE pentru că merită din plin. România nu a înțeles că vorbele nu duc nicăieri și că numai acțiunile contează”, sintetizează Paul Nuber, director general pentru România al gigantului din industria alimentară Nestle, situația economiei și politicii românești.

George Copos, patronul grupului de firma Ana – cu afaceri în industrie, turism și servicii – consideră că diferența dintre România și țările ce aderă anul acesta la Uniunea Europeană este cauzată în principal de politica autorităților față de investițiile străine.

„Dacă Ungaria, de exemplu, a vândut aproape toate companiile de stat în decurs de câțiva ani către investitori străini serioși, noi încă ne mai chinuim să vindem societăți precum Petrom sau BCR”, spune Copos.

Omul de afaceri consideră că nivelul redus al investițiilor străine este cauzat și de situația critică a infrastructurii, care în loc să rezolve problema distanței geografice între vestul Europei și România mai degrabă a accentuat-o.

Copos spune că de vină pentru decalaj sunt și diferențele dintre mentalitățile și cultura de afaceri din România comparativ cu țările din valul întâi de aderare.

„Deși am stabilit în timp reguli care ar fi trebuit să ne apropie mai repede de standardele capitaliste, foarte puțini le-au respectat. Situația încă persistă iar ca om de afaceri nu poți să fii decât frustrat când observi tratamentul diferențiat aplicat companiilor de către autorități. Cred că este momentul ca Guvernul să înceapă să arate cartonașul galben celor care nu respectă regulile jocului”, a conchis Copos.

Managementul neperformant în aproape toate sectoarele economiei și haosul legislativ sunt, în opinia lui Șfefan Varfavli – directorul grupului industrial IMSAT București – elementele care au contribuit cel mai mult la crearea decalajului între România și cele zeci țări care aderă pe 1 mai.

„Au lipsit de asemenea strategiile naționale de încurajare a unor domenii în care România poate deveni competitivă la nivel european. Ministerul Economiei și Industriilor, de exemplu, s-a ocupat mai mult de regii, uitând că în România mai există și alte industrii. Nu vorbesc de conducere centralizată, ci de conceperea unor strategii care să încurajeze investițiile într-un sector sau altul”, afirmă Varfalvi.

Managerul de la IMSAT spune că principala problemă în următorii trei ani va fi începerea respectării procedurilor și regulilor impuse de Uniunea Europeană.

„Acestea vor exista dar aplicarea lor va fi extrem de dificilă. De fapt, asta ne diferențiază acum de țările care aderă: capabilitatea de a aplica și respecta regulile europene”, afirmă Varfalvi.

Și Viorel Cataramă, patronul grupului de firme Elvila, consideră principala responsabilitate pentru întârzierea integrării României în UE o poartă clasa politică. Și, în condițiile în care companiile românești au trebuit să evolueze într-un mediu ostil, afirmă că întârzierea la aderare s-a transformat, paradoxal, în avantaj pentru antreprenori.

„Producătorii români nu sunt pregătiți pentru integrarea în Uniunea Europeană și este bine că mai au câțiva ani la dispoziție pentru a putea face față cerințelor UE, în principal în ceea ce privește condițiile de muncă și mediu. Deja partenerii comerciali din Uniunea Europeană au început să solicite respecarea de către fabricile noastre a standardelor europene de mediu și muncă”, spune Cataramă.

Există și oameni de afaceri care consideră că decalajul între România și țările din valul întâi de aderare a existat încă de la începutul cursei către aderare.

„Decalajul dintre noi și țările care intră acum în UE exista încă de la începutul anilor ’90, atât ca structură și performanță a economiei cât și din punct de vedere al culturii de afaceri. După ’89, marea majoritate a companiile românești nu aveau nici o idee despre ce înseamnă piață. Cred că, din contra, acest decalaj s-a micșorat în ultimii ani”, spune Horia Ciorcilă, unul din cei mai importanți oameni de afaceri din Cluj. Ciorcilă este printre acționarii importanți ai companiei de televiziune prin cablu Astral Telecom, al doilea jucător de pe piața de profil, și ai Băncii Transilvania. Ciorcilă este și președintele băncii.

Reprezentanții clasei politice și analiștii spun că ratarea primului val de integrare a fost „parafată” în primii ani de după revoluție, ani în care, în lipsa reformelor, decalajul dintre România și celelalte state foste comuniste s-a adancit.

În continuare însă, politicienii refuză să își asume responsabilitatea pentru perioada în care au fost la guvernare, aruncând vina pe rivalii politici.

„Responsabilitatea pentru ratarea primului val, revine fostului PDSR actualul PSD, pentru că nu a făcut reforme în perioada 1993- 1996. La lipsa de reforme din perioada amintită s-a adăugat după 2000 lipsa de forță a negocierilor de integrare, iar din acest motiv s-a pierdut și cel de-al doilea pluton – al Slovaciei și Sloveniei invitate să înceapă negicierile mai tarziu, dar care totuși se integrează în primul val”, spune Theodor Stolojan, președinte al Partidului Național Liberal și prim ministru al României în perioada 1991 – 1992.

Petre Roman, prim ministru în perioada 1990 – 1991, laudă măsurile luate în acea perioadă. „În 1991 eram singura țară fostă comunistă care avea o lege a privatizării efectivă, nu redusă la stadiul de intenție. În 1991 am avut prima dovadă a unei reale transformări economice, cand subvențiile de stat s-au redus la jumătate. Între noiembrie 1990 și octombrie 1991 a avut loc liberalizarea prețurilor fără ca inflația să devină galopantă. Existau premize pentru o ecomomie de piață funcțională, pentru o justiție și o administrație funcționale „, spune fostul prim ministru.

„Mineriadele au stricat totul. După mineriade am fost izolați din punct de vedere politic. Lipsa reformelor a acumulat deficitele din ecomomie, relațiile cu FMI au fost înghețate. Abia în 1997 s-a reluat reforma. Dar anii pierduți ne-au costat integrerea”, afirmă Roman.

Analistul politic Cristian Pârvulescu consideră că trenul a fost pierdut în timpul guvernării Văcăroiu. „”Guvernele Roman și Stolojan au fost guverne de tranziție spre o administrație stabilă cu o legitimitate dată de alegeri (alegerile din 1992 – n.n.). Numai că guvernul al lui Nicolae Văcăroiu a ales să realizeze reforma graduală (față de o reforma mai dură dorită de Roman), astfel că guvernele de dreapta de după alegerile din 1996 nu au putut face mare lucru într-un timp scurt”, spune Pârvulescu.

Zoe Petre, fost consilier al președintelui Emil Constantinescu, spune că România a început să facă reformă abia după 1996, fără a aminte însă de confuzia și incoerența din jurul guvernării CDR în perioada 1998 – 1999.

„Romania anilor 1994-1996, cand începe procesul de lărgire a UE, nu îndeplinea nici măcar condițiile politice de bază ale integrării. Cu o economie încă dominată de proprietatea de stat în proporție de peste 85%,supraviețuind prin subvenții și credite neperformante, Romania era și sub monitorizarea Consiliului Europei pentru deficitul grav de democrație. Abia alternanța la guvernare din 1996 a adus atat suspendarea monitorizării, cat și începutul reformelor economice radicale”, spune Zoe Petre.

Personajul care a avut cea mai mare influență asupra deciziilor de reformă sau mai bine zis, de întârziere a reformei, a fost în ultimii 14 ani actualul președinte al României – Ion Iliescu.

Socialist convins și adept al suveranității statului în economie (după cum a declarat chiar el de mai multe ori), Iliescu a preferat permanent liniștea politică unor reforme serioase.

Sub tutela sa, majoritatea privatizărilor importante au fost amânate ani buni, companiile de stat au continuat să fie neperformante în lipsa opțiunii concedierilor iar inițiative moderne precum cota unică de impozit global au fost oprite fără comentarii.

Reprezentanții Guvernului, ai Președenției și ai PSD nu au dorit să comenteze pe marginea cauzelor care au întârziat aderarea României la UE.

ZF
Ziarul Financiar