Acesta este modul în care au apărut inițial prenumele! O fetiță născută în timpul foametei ar putea să se numească Una (care înseamnă „foamete” în limba celților), o blondă cu părul de aur ar putea fi numită Blanche (traducerea în franceză pentru „alb”). Un băiat ar putea purta numele de David, care înseamnă „iubit”.
Prenumele era tot ce au avut toți, timp de mii de ani. Apoi, cam în aceeași perioada în care normanzii cucereau Anglia în 1066, numele de familie au fost adăugate pentru a identifica mai bine oamenii.
Prenumele nu mai era îndeajuns pentru recunoaștere. De exemplu, într-un oraș ar putea trăi doi oameni cu numele de David, iar unul dintre ei era foarte înalt.
Așa că oamenii au începu să-l numească pe acesta „David cel înalt” sau „David lungul”. Așa s-a ajuns la David Lungu.
Prenumele erau inițial cunoscute sub numele de „porecle”. Cuvântul „poreclă” se trage din slavul „poreklo”, care înseamnă origine, strămoș.
Odată ce oamenii s-au obișnuit să aibă câte două nume, aceștia au început să se gândească la diverse moduri de creare al numelui de familie. De exemplu, una dintre opțiuni era adăugarea numelui tatălui.
Dacă pe tatăl lui John îl chema William, el putea să se numeasca John Williamson, sau John Williams, sau John Wilson (în traducere „fiul lui Will”), sau John Wills.
O altă sursă bună de inspirație pentru numele de familie era menționarea locului unde s-a născut sau a ținuturilor din care vine.
Un om care trăiește la munte ar putea fi botezat „Munteanu” sau, dacă locuia în lângă pădure, putea să poarte numele de „Lemnaru”.
Și, bineînțeles, îndeletnicirea fiecăruia era un mod bun de identificare. Astfel, avem nume de familie că Păduraru, Fieraru, Măcelaru.
În Antichitate, numele de familie era întâlnit între romani. Un al doilea nume era uneori adăugat pentru a indică familia din care făcea parte copilul. Mai târziu, ei au adăugat chiar și un al treilea nume, care era un fel de porecla descriptivă.