Dar daca acum turcul nu mai platește?

Sudul Turciei, martie 2002. Surle, trâmbițe și o investiție de 900 milioane de dolari: era gata barajul de la Berke, una din componentele marelui proiect de creare a unei centrale hidroenergetice turcești construite exclusiv cu capital autohton.

La taierea panglicii au venit viceprim-ministrul Devlet Bahceli, VIP-uri, reprezentanți ai constructorului (trustul Rumeli), ai presei scrise (trustul Rumeli) și ai televiziunii (trustul Rumeli).

Finanțatorul construcției barajului și proprietarul trustului, Kemal Uzan, a vorbit cu emoție despre aceasta investiție „facuta din dragoste pentru țara”, fara amestecul companiilor straine „rapace”. Orice asemanare cu discursul de tip „nu ne vindem țara” e pur întâmplatoare; turcul n-a vrut decât sa se rafuiasca indirect cu niște parteneri de afaceri din strainatate care îi împrumutasera niște bani și acum îi tot cereau înapoi. Partenerii erau Motorola și Nokia, iar suma era de aproape 3 miliarde de dolari.

Dar nu suma e importanta, ci modul cum aceasta datorie a aparut, a crescut și apoi s-a risipit, printr-o serie de inginerii financiare și juridice care fac din cazul lui Kemal Uzan o poveste buna de folosit în orice manual de management, la capitolul „Cum procedam când ne dam seama prea târziu ca partenerul nostru de afaceri e un țepar”.

Trebuie spus, totuși, ca principiul confruntarii surselor funcționeaza mult prea puțin în conturarea acestei povești: site-urile turcești au rareori secțiuni în limbi de mai mare circulație, iar articolele din presa occidentala reproduc și mai rar declarații ale lui Uzan sau ale apropiaților lui, menționând de cele mai multe ori ca încercarile de a-l contacta au eșuat.

Kemal Uzan și familia lui au intrat în atenția presei economice internaționale abia anul trecut, când revista Forbes l-a inclus în topul celor mai bogați oameni din lume, cu proprietați în valoare de 1,6 miliarde de dolari.

Și în clasamentul pe 2002, numele familiei Uzan apare în top, cu 1,3 miliarde de dolari – destul de mult pentru o țara cu numai cinci averi care trec de un miliard. Dar istoria acumularii acestei averi începe cu mult timp în urma.

Descendent al unei familii de țarani emigrați din Sarajevo în Turcia prin 1910, Kemal Uzan a fost primul din neamul lui care a facut studii superioare, a ajuns inginer și, în 1956, și-a întemeiat o afacere – o companie de construcții.

A reușit sa obțina câteva contracte bune pentru construcția unor stadioane de fotbal în anii ’60 și pentru lucrari hidrotehnice – îndiguiri și baraje – în anii ’70 și ’80.

L-a ajutat și capacitatea de a intra foarte ușor pe sub pielea persoanelor suspuse, grație careia a reușit sa intre în relații aproape amicale cu premierul turc de atunci, Turgut Ozal, devenit ulterior președinte.

În 1984, Kemal Uzan a reușit sa cumpere o banca, piesa esențiala pentru orice angrenaj de afaceri pe picior mare: Imar Bank, care l-a costat 21 de milioane de dolari. Un an mai târziu a fondat o noua banca, Adabank.

Aceste banci s-au dovedit de folos mai ales când a intrat în scena fiul cel mare al lui Kemal, Cem Cengiz Uzan, proaspat licențiat în economie și afaceri al Universitații Pepperdine din California. La 30 de ani (acum are 42), Cem a aratat repede ca e în stare de mai mult decât a învațat la școala.

A reușit sa fenteze discret legile turcești care interziceau transmisia privata de semnal TV: împreuna cu fiul lui Turgut Ozal, a închiriat studiouri în Germania și a trimis semnalul TV prin satelit, noul post fiind numit Star Televizyon.

Peste înca un an a înființat și posturi de radio, iar în 1999 a lansat un ziar sub aceeași marca, Star (Star Gazetesi); imperiul media se crease.

Modelul cunoscut al „mogulului” care profita ca are în proprietate banci și instituții de presa ca sa-și extinda influența, sa-și neutralizeze adversarii și sa-și faca aliați politici utili a funcționat de minune și în Turcia, țara unde, la ora actuala, peste 70% din media se afla sub controlul a trei conglomerate de familie: Uzan, Dogan și Sabah.

În 1999, Star Gazetesi a publicat un articol care acuza Sutas, o companie producatoare de lactate, ca vinde brânza contaminata cu mucegai și balegar. Sutas a respins acuzațiile și a replicat ca atacul din ziar a venit dupa ce conducerea companiei a refuzat cererea Star de a nu-și mai face publicitate în gazetele concurente.

Un alt caz a fost cel al unuia din posturile de radio ale familiei Uzan, sancționat de autoritați cu suspendarea licenței de emisie fiindca difuzase o înregistrare a unei convorbiri telefonice particulare între doi șefi ai unei companii de media concurente.

Convorbirea avusese loc prin rețeaua Telsim, al doilea operator de telefonie mobila din Turcia dupa Turkcell și „perla coroanei” între proprietațile familiei Uzan.

În orice caz, Telsim țintește mai sus

Anul trecut, Turkcell Iletisim Hizmetleri, companie cotata la bursa din Istanbul, și-a prezentat rezultatele în conformitate cu standardele GAAP: 12,2 milioane de abonați, venituri de 1,8 miliarde de dolari, profit operațional de 459,6 milioane de dolari, o pierdere neta de 186,8 milioane de dolari și o datorie totala de 1.637,8 milioane de dolari.

Telsim, în schimb, în afara de poziția a doua pe piața dupa Turkcell și o cifra a abonaților de peste 5 milioane, își ține contabilitatea cu desavârșire ferita de ochi straini.

Pe site-ul propriu, Telsim Mobil Telekomunikasyon Hizmetleri nu ofera decât un text de prezentare plin de orgoliu: e pionierul industriei GSM în Turcia, operatorul GSM cu cea mai mare rata de creștere din Europa, primul operator din Turcia și al treilea din Europa care a introdus tehnologia GPRS (prima faza de evoluție spre telefonia mobila de a treia generație, 3G), beneficiarul acordurilor de roaming cu 231 de operatori din 104 țari și, nu în cele din urma, o corporație cu conștiința responsabilitații sale sociale, sponsor al artelor și al sporturilor.

În 1998, Telsim a capatat licența pe 25 de ani pentru servicii de telefonie mobila, în urma unui contract cu compania de stat Turkish Telekom în valoare de 500 milioane de dolari.

Au urmat doua supercontracte cu doi giganți mondiali ai telecomunicațiilor: în iunie 2000, Nokia încheie cu Telsim un acord în valoare de 900 milioane de dolari pentru livrarea de echipamente de infrastructura GSM – cel mai important acord semnat vreodata de Nokia Networks – iar în octombrie, Motorola și Telsim încheie un contract în valoare de 2 miliarde de dolari pentru furnizarea de servicii de telefonie în sistem 3G în Ankara și Istanbul.

Relația Motorola cu Telsim era mai veche: în 1994 câștigase primul contract în Turcia, în valoare de 20 milioane de dolari, pentru extinderea rețelei de telefonie mobila a operatorului turc, iar în vara lui 2000, urmare a unui parteneriat cu Motorola care a implicat livrari de terminale de 100 milioane, Telsim reușise sa introduca printre primii în lume tehnologia GPRS, oferind abonaților sai acces la Internet prin telefonul mobil.

La acel moment, toata lumea era încântata de avântul tinerei companii din Istanbul și șefii se întreceau în declarații frumoase. „Înca o data, Telsim face tehnologia sa avanseze în Turcia cu viteza Internetului, fiind în frunte în domeniul introducerii sistemului GPRS”, declara Jeff Gordon, vicepreședintele Motorola.

„Potențialul Internetului prin celular începe sa fie pe deplin recunoscut de piața globala. Cu serviciile 3G vrem sa trecem la urmatorul nivel de acces personalizat, oricând și oriunde, la mesaje, comunicații, date, multimedia și Internet”, zicea și Hakan Murat Uzan, CEO al Telsim, fiul cel mic al lui Kemal Uzan, pe atunci în vârsta de 32 de ani.

Au început sa apara însa problemele. În 1998, când încerca sa obțina finanțare ca sa cumpere licența de telefonie mobila, Telsim a apelat la Motorola, care i-a împrumutat 200 de milioane de dolari.

Ulterior, alte împrumuturi oferite Telsim pentru echipamente și infrastructura au urcat suma la 1,8 miliarde de dolari în septembrie 2000 și la 2,3 miliarde de dolari în martie 2001. La rândul sau, cei de la Nokia au creditat Telsim cu 800 de milioane de dolari, bani cu care aceasta a cumparat de la ei echipamente de rețea.

Este vorba de un sistem cunoscut sub numele de „vendor financing”, prin care furnizorul acorda unui beneficiar credite pentru ca acesta sa-și procure produse de la el, plata urmând sa fie facuta în rate, cu dobânda, dupa primirea produselor. În speța, un producator de infrastructura sau de terminale mobile ofera bani cu împrumut unui operator de telecomunicații care îi va cumpara produsele.

În ultimii ani, sistemul a fost în folosit pe scara larga de marile companii de telecomunicații, din rațiuni de extindere a prezenței în cât mai multe state – mai ales în perspectiva faimoasei și în cele din urma atât de paguboasei goane dupa licențele de telefonie 3G.

Piața turceasca a fost cu deosebire tentanta pentru occidentali, ținând cont ca numarul utilizatorilor de celulare a crescut într-un ritm amețitor, de la 1,7 milioane în 1998 la 14 milioane în 2000.

Riscul sistemului „vendor financing” este însa nu numai ca un cumparator sa nu dea banii înapoi, dar și sa nu mai cumpere nimic atâta vreme cât nu i se mai dau și alte credite.

Este exact ceea ce s-a întâmplat în cazul companiei Siemens, care a împrumutat Telsim cu 25 de milioane de dolari și nu i-a mai primit înapoi, pentru ca în 2000, când i-a acționat pe turci în justiție ca sa-și poata recupera banii, sa se trezeasca data în judecata de familia Uzan pe motiv ca echipamentele livrate de Siemens erau defecte și „inadecvate”.

Nu numai ca familia cerea daune de 50 de milioane și înlocuirea echipamentelor, dar procesul era însoțit de o campanie intensa de presa – bineînțeles, în Star Gazetesi – unde figurau titluri gen „Telsim țintește mai sus”, indicând intenția turcilor de a depași etapa colaborarii cu un furnizor așa vrednic de dispreț ca Siemens.

Vedere din Trump World Tower

La fel s-a întâmplat și cu Motorola și Nokia, numai ca aici sumele implicate au fost de cu totul alt ordin. Criza financiara turceasca a determinat Telsim sa anunțe ca nu poate plati o rata de împrumut scadenta în aprilie 2001 catre Motorola și nimic din cei 240 de milioane datorați Nokia.

Acționarii celor doua companii au fost șocați sa descopere cât de mare a fost expunerea acestora fața de Telsim, mai ales ca șefii au cautat pe cât posibil sa ascunda „gaura” sau s-o minimalizeze. Investitorii au aflat valoarea creditelor dintr-un raport înaintat de Motorola autoritații bursiere americane în martie 2001; în numai trei luni, valoarea acțiunilor Motorola a scazut cu 69%, adica în total cu 75 de miliarde de dolari, iar consultanții în materie de investiții au început sa emita rapoarte în care recomandau clienților sa evite acțiunile firmei.

Partea frumoasa a început însa abia dupa aceea. Drept colaterale pentru împrumuturile acordate, familia Uzan a oferit Motorola 66% din acțiunile Telsim și Nokia 7,5% din acțiuni.

Cei doi creditori n-au avut însa ce face cu respectivele colaterale: acțiunile oferite nu prespuneau drepturi de vot, legea turceasca interzicea strainilor sa conduca o companie de telecomunicații locala, iar Uzanii au refuzat cu încapațânare sa vânda pachetul de control unei firme turcești care ar fi putut sa asigure plata datoriei.

Și nu e totul. Deși contractul de „vendor financing” stipula ca orice disputa va fi judecata de instanțe neutre din Elveția, Motorola și Nokia, speriate de amploarea scandalului, au refuzat orice reeșalonare a datoriei și au declarat Telsim direct în incapacitate de plata, fara sa mai apeleze la nici o instanța.

Familia Uzan a interpretat aceasta decizie ca pe o violare a contractului, de natura sa invalideze și acea prevedere contractuala care interzicea emisiunea de noi acțiuni.

Drept urmare, în aprilie 2001, acționarii Telsim au aprobat o emisiune în valoare de 17 milioane de dolari, ceea ce a triplat numarul acțiunilor și, în consecința, a diluat valoarea colateralelor Motorola și Nokia la 22%, respectiv 2,5% din acțiuni.

Ceea ce i-a înfuriat cel mai tare pe creditori a fost faptul ca, în ciuda crizei din Turcia și a imensei îndatorari a Telsim, familia Uzan a continuat sa-și afișeze bogația cu o ostentație netulburata.

Chiar la începutul anului trecut, Cem Uzan – unul din șefii Telsim și patronul clubului de fotbal Istanbulspor – a cumparat de la miliardarul Donald Trump, cu 38 de milioane de dolari, cel mai luxos apartament din cea mai înalta cladire rezidențiala a lumii, Trump World Tower din New York. Tot în 2001, Cem a participat cu placere la o serata caritabila data de Prințul Charles la Buckingham Palace. Și tatal Kemal Uzan, și mama Melahat Uzan, și fiii Cem și Hakan, și fiica Aysegul dețin apartamente de lux în New York, vile la Londra, ferme, case de vacanța și chiar insule întregi în Turcia.

În proprietatea familiei se gasesc și patru avioane, între care un Boeing 737, doua elicoptere și șase iahturi. În paralel, chestiunea datoriei Telsim a capatat și implicații politice: în ianuarie 2002, președintele George W.Bush a discutat-o cu premierul turc Bulent Ecevit.

Cum intervențiile diplomatice n-au dat roade, Motorola și Nokia au înaintat o plângere comuna împotriva familiei Uzan la un tribunal din New York, având în vedere ca membrii familiei figurau ca rezidenți ai New Yorkului.

Cele doua companii au cerut punerea de sechestru pe bunurile Uzanilor, restabilirea valorii colateralelor angajate pentru împrumuturi și transferarea acțiunilor Telsim într-un registru special, controlat de justiția americana.

Creditorii au cerut mai mult de 3 miliarde de dolari, incluzând și daune pentru „acțiuni de intimidare și de trafic de influența” (e vorba mai ales de faptul ca Telsim a dat în judecata la rându-i cele doua companii, solicitând arestarea unor oficiali ai acestora care, încercând sa determine valoarea averii familiei Uzan, pusesera pe urmele membrilor ei o firma de detectivi particulari).

Ghiaurii nu mai sunt ce-au fost

Deznodamântul disputei e nu numai foarte departe, dar și imposibil de anticipat. Mulți cred ca Motorola și Nokia vor suferi urmarile propriei imprudențe și nu vor reuși sa-și mai vada vreodata banii înapoi. „Suntem cei mai mari fraieri și am fost pacaliți”, spune un purtator de cuvânt al Motorola.

Și au dreptate; presa a început sa sape în trecut și a gasit o mulțime de exemple de incorectitudine din partea familiei Uzan, atât fața de parteneri de afaceri turci și autoritați, cât și fața de parteneri straini.

Revista Forbes merge pâna acolo încât afirma ca Uzanii sunt oaia neagra a business-ului turcesc și ca nu sunt acceptați nicaieri în cercurile oamenilor de afaceri serioși din Turcia, situație care dateaza de mulți ani, astfel încât Motorola și Nokia ar fi trebuit sa știe de la început cu cine au de-a face.

Analiștii au conchis în cor ca o asemenea poveste arunca o lumina foarte proasta asupra credibilitații externe a Turciei și îi îndeparteaza pe investitorii straini. Totuși, FMI a continuat sa finanțeze Ankara, ultima tranșa din linia de credit de 16 miliarde de dolari fiind acordata chiar saptamâna trecuta.

Și nu trebuie uitat ca, daca înainte de momentul 11 septembrie 2001, tonul politicienilor occidentali și americani era rece și rezervat fața de urmașii lui Baiazid, ulterior s-a îndulcit foarte mult, pentru bunul motiv ca Turcia a fost foarte activa în sprijinirea coaliției antiteroriste.

Familia Uzan știe ca, la nevoie, interesele guvernului american sunt mai importante decât interesele Motorola și ale Nokia.

Și, chiar daca valoarea companiei Telsim a scazut mult fața de momentul când, acum câțiva ani, Deutsche Telekom se oferea s-o cumpere cu 5 miliarde de dolari, averea tatalui și a fiilor Uzan nu sta nici pe departe doar în celularele procurate pe credit de la niște ghiauri veroși.

Crenguța Nicolae ZIARUL FINANCIAR