Cum ne vindecăm “copilul interior”?

De cealaltă parte, cunoscutul psiholog Angela Nuţu consideră că acel “copil interior” mai este, în acelaşi timp, şi acea instanţă psihică purtătoare a traumelor emoţionale şi a tuturor durerilor acumulate în copilărie; aici îşi au sediul sentimentele de insecuritate, singurătate, teamă, ostilitate, ruşine şi culpabilitate, sentimente ce pot fi actualizate la vârsta adultă.

“Când sunt copleşiţi emoţional, oamenii tind să se regenereze şi să revină la strategiile din copilărie pentru a-şi satisface nevoile. Atunci când mintea este supraîncărcată, este natural să căutăm o evadare. În momentele de criză, comportamentele de apărare (de exemplu: evitarea) ne-au ajutat să facem faţă provocărilor. Totuşi, menţinerea fixă a unor moduri de reacţie duce la rigiditate şi ne împiedică să fim flexibili, adică să alegem în acord cu binele nostru, nu cu fricile, temerile, anxietăţile noastre. Un mod de a fi trăi bazat prea mult pe securitate este alimentat de frică, în timp ce asumarea şi îmbrăţişarea emoţiilor, fie ele şi negative, permite exprimarea libertăţii personale în mod benefic pe calea creşterii personale”, explică psihoterapeutul.

Rănile din copilărie nu se vindecă automat la maturitate

Deşi majoritatea adulţilor sunt de părere că vârsta cronologică îi vindecă de experienţele copilăriei, lucrurile nu stau deloc aşa. Rănile nevindecate din copilărie ne însoţesc permanent pe parcursul vieţii.

Specialistul afirmă că nucleul emoţional se conturează în perioada copilăriei, iar dacă nu acordăm timp şi atenţie vindecării noastre emoţionale, ajungem să ne ancorăm în experienţe repetitive care reflectă experienţele emoţionale din copilărie. Aşadar, noi conţinem copilul interior în suflet, iar cu cât acordăm mai multă atenţie nevoilor sale, cu atât resursele noastre emoţionale se deblochează.
“Majoritatea dintre noi avem tendinţa de a trata copilul interior în acelaşi mod în care părinţii noştri ne-au tratat în copilărie: dacă au fost excesiv de critici, şi noi vom deveni, faţă de noi înşine excesiv de autocritici, mai ales faţă de impulsurile copilăreşti şi iraţionale. Dacă am fost neglijaţi, şi noi tindem să neglijăm nevoile copilului interior. Fără a da dreptul copilului din noi să se exprime, fără a răspunde nevoilor lui, fără conştientizarea şi contracararea tuturor atitudinilor şi comportamentelor parentale interiorizate care presupun critică excesivă, neglijare, abuzuri, negare a sentimentelor acestuia, nu vom putea construi o bună imagine de sine”.

De ce copilul meu interior are emoţii ascunse?

Traumele sau evenimentele neînţelese în copilărie lasă copilului sentimente de ruşine, de neacceptare, de lipsă de încredere de sine, ceea ce înseamnă că el va simţi că trebuie să-şi ascundă experienţa şi emoţiile pentru a supravieţui, pentru a se adapta mediului.
“De exemplu, dacă ai fost controlat de părinţi sau ai fost învăţat să crezi că eşti iubit şi acceptat doar dacă eşti “bun” în viziunea lor, atunci înveţi cum să-ţi ascunzi emoţii precum tristeţea sau mânia. Dacă ai experimentat respingerea, abandonul sau abuzul, ai învăţat să ascunzi durerea pentru că te temi că ai putea fi rănit sau respins din nou. Dacă ai învăţat că trebuie să fii bun pentru a câştiga dragostea, poţi ajunge cu uşurinţă în relaţii de codependenţă; şi dacă ai învăţat să ascunzi sau să reprimi durerea, este foarte posibil să preferi să nu construieşti relaţii solide pentru a te feri de suferinţă”, explică specialistul.