În multe triburi africane, nativii sărutau pământul pe care călca șeful de trib. Sărutarea mâinii și a picioarelor a fost un semn de respect și omagiu din cele mai vechi timpuri.
Romanii din Antichitate își sărutau ochii sau gura, ca o formă de salut respectuos. Un împărat roman le-a permis odată numai nobililor importanți să-l sărute pe gură, cei mai puțin importanți trebuiau să-i sărute mâna, iar celor mai puțin importanți li s-a permis numai să-i sărute picioarele!
E destul de probabil ca sărutul, că formă de afecțiune, să fi apărut în vremurile preistorice, când o mama își mângâia copilul, așa cum face o mama și în ziua de azi. Societatea nu a avut de ales și a trebuit să accepte sărutul ca formă nativă de exprimare a afecțiunii între adulți.
Există dovezi că acest lucru se întâmplase deja în secolul 6, dar putem presupune că are rădăcini mai adânci. Prima țară în care sărutul a fost acceptat la curți și în dragoste a fost Franța. Când dansul a devenit popular, aproape fiecare schemă de dans se termina cu un sărut.
Din Franța, sărutul s-a împrăștiat rapid în toată Europa. Rusia, care iubea să copieze obiceiurile franțuzești, a adoptat sărutul și l-a răspândit printre nobilime. Sărutul țarului devenea cea mai înaltă formă de recunoaștere din partea Coroanei.
Cu timpul, sărutul a devenit o obișnuință la curte. Pe măsură ce obiceiurile de căsătorie au înflorit, sărutul a devenit parte din ceremonia de căsătorie.
Astăzi, desigur, privim sărutul ca pe formă de exprimare a iubirii și a tandreții. Dar sunt încă multe locuri în lume unde sărutul face parte din ceremoniile oficiale, ca formă de respect și omagiu.