Cronică – Leonard Ursachi

Realizezi repede că e un drum al civilizaţiei, care măsoară distanţa, dar şi legătura în interiorul acestei distanţe, dintre două mari areale de civilizaţie umană. Nu e un drum neutru: poartă cu el rămăşiţele paşilor omeneşti care l-au străbătut – recipiente din ipsos sparte şi aruncate, care sunt urmele atâtor picnicuri de risipă, degringoladă şi confuzie la care s-a dedat civilizaţia noastră în timp, şi la care suntem noi părtaşi acum.
 

Drumul civilizaţiei te duce în a doua sală. Acolo se află, înconjurată de o mică documentaţie a proiectelor artistului, o ciudată şi totuşi familiară structură cilindrică, împletită strâns din nuiele de răchită (familiarul vernacular), dar perforată de nişte deschideri care au încetat să funcţioneze ca atare (ciudăţenia instalaţiei), obturate fiind de reflexia înspre exterior a trei oglinzi bine încadrate. Acesta e Ascunzişul (Hiding Place), nucleul de sens al expoziţiei.

Leonard Ursachi e un artist (româno-american) al temei identităţii, aşa cum o declară el însuşi şi cum o ilustrează tipurile de construcţii spaţiale pe care le expune. Porneşte cel mai adesea de la anumite forme arhitecturale, extrapolând capacitatea lor de a conferi identitate comunităţii umane – locale sau universale – care le-a produs. Fântâna lui e o configuraţie circulară care întoarce comunitatea centripet către ea însăşi. Polaritatea înăuntru/afară este punctul de pornire conceptual de la care se desprind semnificaţiile instalaţiilor sale. Casa lui Leonard Ursachi e permeabilă, permiţând intruziunea şi descoperirea unui vestigiu emoţional al propriei identităţi (vezi pe o masă din interiorul ei o fotografie a artistului din 1971, înaintea demolării casei sale, în faţa căreia pozează).
 

Buncărul, monolitic şi abstract ca un volum atemporal, adaugă un sens suplimentar: este “un spaţiu de anticipare”, spune artistul, în care te ascunzi aşteptând ca răul din afară să se producă. Sentimentul de a fi ameninţat în confruntarea cu un Celălalt exterior şi agresiv se suprapune peste familia de emoţii stârnite de starea de a te afla acasă, la adăpost.

Ascunzişul de la Etaj 3/4 poartă implicaţii de acelaşi tip. Interiorul lui este inaccesibil, îl poţi reconstitui doar prin referire la tine însuţi – oglinzile -, imaginându-ţi doar starea de a te afla acolo, înăuntru, în spatele acestora, protejat, dar nu şi de un potenţial asediu al privitorilor care se reflectă, identitar, în tine.