Cristian Ţopescu – Lecţia de Olimpiadă

-Beijing 2008 reprezintă prima Olimpiadă din cariera dvs. la care nu participaţi direct. De ce?
Am participat, pînă acum, la 13 ediţii ale Jocurilor Olimpice – 8 de vară şi 5 de iarnă. Pentru mine, 13 e un număr cu noroc! La Olimpiada de la Beijing nu am vrut să mai merg din mai multe motive. În primul rînd, atmosfera de acolo este foarte tensionată din punct de vedere politic. Al doilea motiv – am presimţirea că vor fi multe cazuri de dopaj, deja au apărut cîteva depistate înaintea Olimpiadei. Recompensele pentru cei care cîştigă titluri olimpice sînt atît de mari încît mulţi cedează în faţa dopajului. Am citit în presă că fiecare chinez care cîştigă un titlu olimpic primeşte un milion de dolari. Vă daţi seama ce înseamnă în China un milion de dolari?! Şi sportivii noştri primesc recompense mari, dar nu chiar aşa… 100.000 de euro, maşină, apartament şi altele. Săraca Alina Dumitru, cea care a cîştigat aurul la judo, este întrebată de toţi ziariştii: ”Şi ce-o să faceţi cu banii?”. Ce contează este faptul că ea a muncit pentru aceşti bani timp de patru ani şi îi merită pe deplin!

Iar al treilea motiv… Sînt relativ sceptic cu privire la rezultatele delegaţiei României la această ediţie a Jocurilor Olimpice. Cred că vom cîştiga minimum 7, maximum 10 medalii, per total. Ceea ce înseamnă că nu ne vom situa printre primele 15 naţiuni – un regres pentru ţara noastră, determinat de multe lucruri: dezintersul faţă de sport, faţă de orele de educaţie fizică, infrastructura, dezinteresul părinţilor. În astfel de condiţii, medalia de bronz obţinută de fetele noastre la gimnastică este un real succes. În China, se pot organiza trei echipe olimpice de aceeaşi valoare, în orice moment. În SUA, există peste 30.000 de cluburi de gimnastică. În România – trei mari şi late!

– Tatăl dvs. a participat la Olimpiada de la Berlin, din 1936, cu echipa hipică a României. Cu ce poveşti s-a întors de acolo?
Eu nu mă născusem pe atunci. De la el am învăţat o lecţie: ”Fiule, cînd vorbeşti pe româneşte într-o ţară străină să nu vorbeşti tare şi să nu vorbeşti urît, pentru că nu se ştie cine te poate înţelege!”. Mi-a povestit că echipa lor hipică, formată din patru călăreţi, a fost întîmpinată la gara din Berlin de un şofer îmbrăcat foarte elegant, cu o limuzină în care încăpeau toţi patru. Acesta i-a informat pe români, în limba germană, că el îi va însoţi pe toată perioada Olimpiadei şi îi va transporta de la hotel la antrenamente şi concursuri. Tata şi colegii săi, tineri pe vremea aceea şi puşi pe şotii, au început să facă băşcălie de şofer, un bărbat la vreo 60 de ani: ”Ia uite-l şi p-ăsta! Boşorogul! Nu poate să depăşească nici o maşină! Moş Tăgîrţă!”. Săracul şofer a tot primit astfel de comentarii timp de două săptămîni şi, cînd s-a terminat Olimpiada, i-a condus tot el la gară. Înainte de a se despărţi, omul le-a vorbit într-o română perfectă: ”Mă bucur că v-am putut însoţi şi vă mulţumesc că mi-aţi acordat încredere! Vă doresc şi numai bine!”. Tata şi colegii lui au rămas uimiţi, iar apoi a început cearta între ei: ”Tu ai fost cel care i-a spus