Convorbiri despre noi

Prefata entuziasta a lui Andrei Plesu* m-a umplut de vinovatie. Dintre multii redactori ai Dilemei cu care am colaborat de-a lungul anilor, Tita Chiper m-a încruntat cel mai tare. Mi s-a parut întotdeauna un om ascuns, ambiguu, cu vorbirea piezisa, mimînd cu malitie resemnari neexplicate, urmarind mereu sa te faca sa declari altceva decît doreai.

Asta era cel mai suparator din punctul meu de vedere: sub delicatetea ofertei, începea sa-ti directioneze articolul sau raspunsul la ancheta, ceea ce pentru un ins cu vocatia insubordonarii e ceva peste putinta. Cum mai citisem undeva ca Tita Chiper (Ecaterina Ivasiuc) „si-a început activitatea jurnalistica în anii ’50, ca reporter la ziarul care aparea pe santierul hidrocentralei de la Bicaz” (lucru indicat cu ludica bravada si în C.V.-ul editorial de acum) si cum ma intrigau cutare detalii, cu sau fara stampila, din biografia lui Alexandru Ivasiuc, fandacsia-i gata!

Acum sînt deplin de acord cu Andrei Plesu: „în cartea de fata, cititorul va întîlni o mentalitate, un stil, o aroma de care s-a dezobisnuit, dar care ar trebui reabilitate, daca vrem ca jurnalistica, viata cotidiana, raporturile dintre oameni si viata cetatii sa-si pastreze nobletea si farmecul”.

Iar Mircea Vasilescu a facut un lucru admirabil cu acest debut postum (nascuta în 1934, Tita Chiper a murit în 2002) grupînd interviurile din Dilema si Avantaje în trei timpi: Alaltaieri, Ieri, Astazi, adica destine forjate-n interbelic (Ioana Cantacuzino, Alexandru Paleologu, Iosif Igirosianu, Gica Petrescu, Mihai Pop, Alexandra Sculy-Logotheti s.a.), oameni afirmati în anii ’70, cu care se evoca dementa ceausismului (Ana Blandiana, Romulus Rusan, Ion Besoiu, Gelu Ionescu s.a.), respectiv un puzzle de anonimi si VIP-uri ale anilor ’90, de la Alexandru Dutu, Vladimir Tismaneanu, Horia Bernea si baroana Emma Nicholson, pîna la Ioana Avadani, Irina Nicolau, dr. Monica Pop si Gianina lui Mansonica, bulibasa din Sintesti. Puzzle prin care se compune o Românie cît se poate de veridica, irascibila, revoltatoare, pacatoasa, pitoresc-dezarmanta si demna de mila.

Mi-aduc aminte ca ultima conversatie cu Tita Chiper, în fata „nasturelui cruciat” al lui Paul Neagu din piata televiziunii, s-a finalizat cu (eterna) întrebare de ce, la noi, numai din cît e mai rau e mai bine? De ce reusita e direct proportionala cu lamentatia? Din acest unghi, cel mai miezos, mai bine discutabil interviu este cel cu Andrei Plesu, despre catastrofismul românesc, „superbie în negativ”, cum o numeste Tita Chiper.

„Pentru foarte multa lume, spune Plesu, a fi prost dispus, a vedea lucrurile în negru înseamna o forma superioara de inteligenta (…). Daca e ceva cu totul necrestinesc în trairea noastra, e tocmai sentimentul catastrofei iminente, care se traduce în fond printr-o lipsa de speranta. A anticipa raul în permanenta înseamna a nu crede în libertatea omului de a se opune raului, înseamna, în ultima instanta, a nu crede în Dumnezeu”.

În sfîrsit, „daca ma întrebi care este cel mai tragic personaj din cultura româna, raspund imediat: Caragiale. Pentru ca el este constrîns la abandon fiind un om eminamente echilibrat si tonic. Nu vrea catastrofa, nu vrea dezastrul, nu cultiva disperarea. Dar confruntat cu realitatea autohtona, el se umple de cearcane fara sa fi avut vreo apetenta pentru asta. Vezi exilul berlinez…”

Ca si volumele cu istorii orale initiate de Irina Nicolau sau Zoltan Rostas, dialogurile Titei Chiper spun cît zece tomuri de statistici si sociologie savanta. Lena Constante si talentul care te ajuta sa supravietuiesti („ceea ce te ajuta sa traiesti este gîndul ca ai sa mori”, v. memorabila scena cu cele 14 taranci si „telenovela” din închisoare). Carura diplomatilor titulescieni la I. Igirosianu.

Evocarea relatiei P. P. Carp – Mitita Sturdza la Ioana Cantacuzino. Gica Petrescu elev, cîntînd în tandem cu colegul Sergiu Celibidache „doi lei o lamîie, trei lei o gutuie”.

Mihai Pop („gasesc ca-i foarte normal ca o generatie mai tînara sa rîda de generatia mai batrîna”) pledînd antipaseist pentru scrutarea viitorului: „sa mai am acum energie, eu n-as culege cîntece batrînesti, ci rockuri, as umbla sa vad ce-i la discoteci”.

Romulus Cordescu despre august ’68-ul lui Ceausescu: „condamnînd actiunea rusilor, întelegea sa nu intervina nimeni în felul cum avea el de gînd sa conduca România”.

De ce legam noi ideea de risipa numai de mîncare, nu si de anii irositi? întreaba Tita Chiper. Pentru ca limita existentei noastre se masoara esentialmente în mîncare, raspunde Maria-Alice Vladescu.

Elitarismul sanatos al lui Johnny Raducanu: noi la Mon Jardin, „mitocanul statea pe strada lui, cu cîrciuma potrivita, cu gratarul si lautarii lui”.

Optiunea lui Al. Paleologu: „mai bine sa-ti asumi oprobriul public, decît damnatiunea în vesnicie”. Figurile Tamarei Dobrin evocate de Ion Besoiu. „Deschiderea miscarii ilegale spre personaje mediocre intelectual” si sterilitatea unor Miron Constantinescu, G. Preoteasa, Scarlat Calimachi, în dialogul cu Pavel Câmpeanu. Chestiunea vitala a „reinventarii spiritului comunitar” la Irina Nicolau.

Buna pledoarie pentru „România severa”, la Alexandru Dutu, cel care credea ca „românul este favorabil autoritarismului”, idee ce revine semnificativ în convorbirea cu taximetristul Ghe. Paste, tot asa cum evocarile gospodariei rurale, la Pompiliu Goicea, coincid cu convingerea lui Horia Bernea în recîstigarea „spiritului binefacator al lumii satului”.

Toate s-au mai spus, pe toate le stim prea bine. Cu alte cuvinte, la ce bun lumina, daca ne orbeste? Cuminte, Tita Chiper nu mai raspunde.

*) Tita Chiper, Într-o lumina orbitoare. Interviuri, cuvînt înainte de Andrei Plesu, nota asupra editiei de Mircea Vasilescu, editura Curtea Veche, 2004, 376 pag.

Dan C. Mihailescu
ZIARUL DE DUMINICA – PUBLICATIE A ZIARULUI FINANCIAR