Ciobanesc Belgian

Sunt patru – toți pentru unul, și unul pentru toți. Primul este la fel de distins și elegant precum Aramis, mândru, sigur pe el, și i se spune Tervueren. Al doilea e frumos și tenebros ca Athos, înveșmântat complet în negru, iar numele lui este Groenendael. Al treilea, alert, aprig și malițios ca dÂ’Artagnan, este Malinois. Iar ultimul, rustic, curajos și zburlit ca Porthos, a fost numit Laekenois.

Acești patru mușchetari au aceleași origini și aparțin unei singure rase – Ciobanescul Belgian. Ei descind din vechii câinii care, în zona Europei Centrale, au pazit și însoțit turmele, devotați, destoinici, neobosiți, curajoși, mândri și aproape nebagați în seama timp de secole.

Cea mai veche dovada privind existența câinilor de tipul Ciobanescului Belgian se pare ca este o schița franceza, reprodusa și de von Stephanitz în cartea sa Ciobanescul German în cuvinte și imagini. În rest, sunt foarte reduse informațiile istorice despre existența și evoluția câinilor ciobanești de pretutindeni, fenomen ușor de explicat, daca avem în vedere faptul ca acești câini erau în proprietatea și pentru „uzul” ciobanilor, nu al nobililor.

Apoi, în numarul din 15 decembrie 1889 al revistei belgiene saptamânale Vânatoare și pescuit, se putea citi urmatorul pasaj: „Pâna acum, nu au fost clasificate decât doua rase de câini ciobanești – Collie și Bobtail. Avem și în Belgia câini ciobanești, cu diferite tipuri de blana, dar nici un Club sau comisie nu s-a ocupat sa-i descrie.”

Se pare ca acest articol a impulsionat un mare numar de chinologi belgieni, care au fondat, în 29 sept. 1891, Club du Chien de Berger Belge (Clubul Câinilor Ciobanești Belgieni). Pentru a pune ordine în șeptelul autohton de câini ciobanești, crescatorii belgieni, conduși de Adolphe Reul, profesor de zootehnie la facultatea din Curghem, au hotarât sa înceapa identificarea și repertorizarea exemplarelor.

În data de 15 noiembrie 1891, la ora 10 dimineața, Clubul a adunat 117 exemplare, provenite din zona Bruxellesului și provincia Brabant. Întrunirea a avut loc sub conducerea profesorului Adophe Reul, într-una dintre salile facultații din Curghem. Scopul era identificarea eventualelor tipuri de ciobanești autohtoni și stabilirea direcțiilor de selecție.

Examinând câinii prezentați, s-au gasit mulți de tip Collie, Beauceron, Briard ori Bouvier, dar și un grup care se distingea de rasele franceze sau engleze, prezentând anumite caracteristici distincte: erau câini de tip lupoid, cu corp cvadratic, de talie medie, având urechi drepte, triunghiulare, și ochi de culoare închisa, singurele diferențe dintre ei fiind culoarea și textura parului. Urmare acestei întruniri, L. van der Snickt scria: „din aceasta verificare a rezultat ca, în provincia Brabant, exista câteva tipuri de câini ciobanești, diferite de rasele deja cunoscute.” La scurt timp dupa aceasta, delegații Clubului au examinat și mulți alți câini din celelalte provincii ale Belgiei.

Pe baza observațiilor și masuratorilor facute, la adunarea generala a Clubului din luna aprilie 1892 a fost stabilit primul Standard al rasei, adoptându-se denumirea Ciobanesc Belgian. În structurarea acelui prim Standard se luase drept model Standardul Collieului de atunci și erau recunoscute trei varietați de rasa: par lung, par scurt și par aspru, fara distincție între culori. Imediat, Clubul a facut demersuri pentru ca Societatea Regala Saint-Hubert (Asociația chinologica naționala din Belgia) sa recunoasca rasa. Din pacate, aceasta prima cerere a fost respinsa, SRSH considerând ca nu sunt înca îndeplinite condițiile pentru ca șeptelul sa fie considerat o rasa de sine statatoare.

În anii care au urmat, selecția a urmarit stabilizarea varietaților și a tipului, derulându-se pe criterii foarte stricte, cu practicarea consangvinizarilor strânse, pe câțiva masculi-etalon. Apoi, grație eforturilor susținute ale Clubului, Societatea Regala Saint-Hubert a recunoscut rasa Ciobanesc Belgian și, în 1901, au fost înregistrate în LOSH (Cartea de Origini belgiana) primele exemplare. Se estimeaza ca selecția pentru fixarea actualului tip și a caracterului Ciobanescului Belgian modern a durat cam pâna în anul 1910.

Construirea primelor linii
Studiind arhivele și genealogiile, s-a ajuns la concluzia ca Ciobaneștii Belgieni de astazi au la baza pedigreelor lor trei cupluri de reproducatori.

În 1885, Jean-Baptiste Janssens, un fermier din Laeken (suburbie a Bruxellesului) a cumparat un mascul galbui-roșcat cu par sârmos, pe nume Vos I sau Vos de Laeken (vos înseamna vulpe în flamanda). Cel de la care l-a achiziționat era un negustor de vite din nordul Belgiei, zona unde câinii de tipul lui Vos erau folosiți pentru a pazi atât turmele și cirezile, cât și… rufele întinse la uscat, pe terenurile proprietarilor de spalatorii.

Janssens l-a folosit pe Vos I ca principal reproducator în crescatoria sa. Prima femela cu care l-a împerecheat a fost Lise (cunoscuta și sub numele Liske de Laeken). Apoi, Vos a fost montat cu câteva dintre fiicele lui cu Lise. Linia de sânge fondata de Vos I s-a remarcat prin omogenitatea tipului, atât la exemplarele gri, cât și la cele galbene, cu par scurt sau sârmos. Astazi, Vos I și Lise de Laeken sunt recunoscuți nu doar stramoșii varietaților Malinois și Laekenois, cât și ai Ciobanescului Olandez.

La prima expoziție canina din Belgia (la Curghem) unde Ciobaneștii Belgieni au fost arbitrați separat de cei continentali (1 mai 1892), s-au prezentat câțiva pui din perechea Vos–Lise. În aceeași zi, a avut loc, prima data în Europa, și un concurs de mânat oi pentru câinii ciobanești, Janssens și Vos clasându-se pe locul al treilea.

Unii dintre puii cuplului Vos–Lise au stat la baza formarii altor canise importante, cum ar fi dÂ’Uccle, a lui P. Beernaert (din orașul Uccle). În prima zi a lunii noiembrie 1899, în localitatea Malines, se naștea Tjop, un stra-stranepot al lui Vos și Lise. Tjop a devenit primul Malinois campion al Belgiei și cel mai influent mascul reproducator de la începutul secolului al XX-lea.

Al doilea cuplu de baza în genealogia rasei este alcatuit din doua exemplare negre cu par lung: Picard dÂ’Uccle și Petite. La întrunirea din 1891, Nicolas Rose, proprietarul unui restaurant din orașul Groenendael, fusese foarte impresionat de o femela neagra cu par lung, pe nume Petite.

El a cumparat aceasta femela și a împerecheat-o cu masculul negru Picard DÂ’Uccle, un câine care se remarcase atât prin fizicul impunator, cât și prin calitațile lui de lucru. Petite și Picard au participat la mai multe concursuri, iar la prima expoziție speciala a Ciobaneștilor Belgieni, Petite a câștigat locul I la clasa rezervata varietații cu par lung. În 1893, din primul cuib al lui Picard și Petite a rezultat Duc de Groendael. Acesta a fost tatal lui Milsard – primul campion de Tervuern din istoria rasei.

Cel de-al treilea cuplu de baza este format din doua exemplare roșcate cu par lung, aflate în proprietatea lui M. Corbeel, un berar din orașelul Tervueren. Corbeel avea un mascul pe nume Tom, care ziua tragea carucioarele cu butoiașe de bere, iar seara pazea beraria. Tom a fost împerecheat cu Poes, una dintre fiicele lor fiind Miss, femela roșcata cu par lung. Aceasta a fost montata, pe rând, și cu Duc de Groendael și cu Picard dÂ’Uccle. Astfel, Tom și Poes sunt bunicii lui Milsard și strabunicii lui Dax, mascul care, în 1906, a devenit primul campion de Groendael al Belgiei.

Razboiul varietaților
În ultimii ani ai secolului al XIX-lea, pentru a denumi diversele varietați ale Ciobanescului Belgian au început sa fie folosite numele principalelor canise sau ale orașelor în care acestea erau localizate.

Astfel, în 1898, în orașul Malines s-a format un Club pentru promovarea varietații galben-roșcate cu par scurt. Conducatorul acestui Club era Louis Huyghebaert, unul dintre primii crescatori, proprietarul canisei ter Heide, arbitru și autor al multor articole chinologice. El este considerat „parintele” varietații Malinois (dar și al Bouvierului de Flandra). Clubul a luptat mult pentru a populariza varietatea de care se ocupa, iar denumirea Malinois a început sa fie frecvent folosita pentru exemplarele roșcate cu par scurt.

Cam în aceeași perioada, Belgienii negri cu par lung încep sa fie numiți Groenendael, dupa numele orașului în care locuia crescatorul Nicolas Rose. Un pic mai târziu, datorita lui Jean-Baptiste Janssens, varietatea cu par sârmos galben-roșcat primește denumirea Laekenois, iar câinii cu par lung roșcat (sau gri) sunt numiți Tervueren, în onoarea lui M. Corbeel.

Chiar daca, inițial, Standardul recunoștea trei varietați de par, fara a ține cont de culoare, aceasta clasificare a început sa suscite numeroase discuții. Mulți specialiști au avansat ideea ca pentru fiecare varietate de par ar trebui admisa o singura culoare.

În 1896, la o expoziție, descendenții lui Petite și Picard au avut mare succes, remarcându-se în mod clar dintre toate exemplarele cu par lung prezentate. Doi ani mai târziu, Groenendalii obțin iarași un mare succes, la expoziția din 12 martie, arbitru fiind chiar prof. Reul, „parintele” Ciobanescului Belgian. În consecința, s-a propus ca Belgienii cu par lung sa fie împarțiți în doua varietați: negru (Groenendael) și alte culori. Apoi, pentru un timp, a existat un puternic curent de opinie în sprijinul ideii de a nu se admite decât culoarea neagra pentru varietatea cu par lung. În 31 martie 1910, sub conducerea lui Vital Tenret, s-a constituit Groenendael Clubul.

Scopul acestui nou Club era protejarea și promovarea Ciobanescului Belgian cu par lung și negru. În publicația Jurnalul crescatorilor, Tenret explica astfel motivele care au dus la crearea unui Club special pentru Groenendael: „Acum, a survenit din nou o schimbare de direcție în selecția Ciobaneștilor Belgieni, datorata grupului care iarași insista în favoarea creșterii exemplarelor cu par lung, de culoare roșcata. Este perfect, și nu am avea nimic împotriva acestei culori, atâta doar ca susținatorii ei fac frecvent încrucișari cu Groenendael, pentru a evita prea multe consangvinizari între roșcați.”

Așadar, la sfârșitul secolului al XIX-lea, din ce în ce mai mulți crescatori cereau stabilirea unei singure culori pentru fiecare tip de par. Cum Groenendaelii selecționați de N. Rose au avut mare succes, s-a propus ca pentru Ciobanescul Belgian cu par lung sa fie preferata culoarea neagra. Despre numeroșii Belgieni cu par lung de alte culori, prezentați la expoziția din 1898, prof.

Reul a comentat fara menajamente: „au fost pe cât mulți, pe atât de plini de defecte.” Din pacate, concluziile acestei expoziții constituiau baza raportului întocmit pentru acceptarea Ciobaneștilor Belgieni în Cartea de Origini belgiana. Apoi, a mai pus paie pe foc și scrisoarea adresata Clubului de catre secretarul general al Societații Regale Saint-Hubert, în care se recomanda ca celor trei varietați de par sa li se atribuie culori specifice. Drept urmare, cu ocazia întrunirii Clubului din 1898, s-a votat „principiul culorii”, pentru varietatea cu par lung recunoscându-se doar culoarea neagra. Iata ce spunea, în acea ședința, medicul veterinar Van Hertsen: „negrul indica putere și inteligența, pe când culorile deschise sunt semne ale degenerarii.” Peste mulți ani, în 1938, F.E. Verbanck scria: „alegerea unei singure culori pentru parul lung și pentru cel scurt a fost cea mai nefericita decizie dintre toate.”

Într-adevar, aceasta decizie a dus la o mare scindare în chinologia belgiana. În 1898, se formeaza un organism chinologic paralel, numit Berger Belge Club. În cadrul acestuia s-au adunat toți „proscrișii”, adica cei care creșteau Ciobanești Belgieni de culori deschise: cu par lung roșcat, cu par scurt și galben, cu par aspru galben sau gri deschis. Apoi, în 1905, are loc o mare ruptura: primul Club înființat în 1891, cel care se numea Club du Chien de Berger Belge, a decis sa iasa din Societatea Regala Saint-Hubert. Urmare acestei rupturi, Societatea Regala a facut demersuri pe lânga Berger Belge Club, pentru a-l coopta. Intrarea acestui Club în cadrul Asociației naționale s-a facut în 1906, dar numai dupa ce Societatea Regala a acceptat sa recunoasca și Ciobaneștii Belgieni de culori deschise.

În 24 septembrie 1911, în catalogul expoziției organizate de Club du Chien de Berger Belge (CCBB), desfașurata la Palais du Cinquantenaire, în Bruxelles, se menționa participarea a 4 varietați recunoscute:

– Ciobanesc Belgian cu par lung negru – Groenendael
– Ciobanesc Belgian cu par lung roșcat – Tervueren
– Ciobanesc Belgian cu par scurt roșcat, înspicat cu negru – Malinois
– Ciobanesc Belgian cu par sârmos gri închis – Laekenois.

Cu alte cuvinte, Clubul „dizident” se încapațâna sa nu accepte anumite culori deschise. În schimb, Societatea Regala Saint-Hubert a admis, ce-i drept, aceleași denumiri ale varietaților, dar, așa cum prevede și Standardul FCI actual, se permite ca Tervuerenul sa fie și de culoare gri-înspicat, iar pentru Laekenois se accepta doar culoarea galben-roșcat, griul închis impus de CCBB fiind considerat atipic.

Sunt voci care susțin ca, în afara de aspectul blanii, exista și alte diferențe între varietațile Ciobanescului Belgian, în special privind eficiența lor la lucru. Și pornind chiar de la aceste diferențe, cei patru „mușchetari” belgieni au avut destine diferite. Astfel, înca din primele decenii ale secolului trecut, Malinois a devenit un câine de lucru prin excelența, estimându-se ca peste 90% din șeptelul actual e format din exemplare folosite la munca, Tervueren și Groenendael sunt apreciați drept eleganți câini de show și de companie, iar Laekenois a devenit din ce în ce mai rar (dupa cel de-al doilea razboi mondial aceasta varietate aproape disparuse).

Alaturi de noi, la bine și la greu
În luna decembrie a anului 1897, Louis Huygebaert, nemulțumit de faptul ca CCBB nu avea în proiect sa extinda gama probelor de lucru pentru Ciobaneștii Belgieni și organiza doar concursuri de condus turmele, a scris o nota catre Club, în care spunea ca numarul oilor este în continua scadere în Belgia, drept urmare recomandând „sa se introduca și alte probe de lucru, pentru a asigura perpetuarea utilizarii celor trei calitați esențiale ale oricarui Ciobanesc Belgian: inteligența, obediența și loialitate.” Astfel, el propunea dezvoltarea unor probe de lucru individuale, în care sa se testeze abilitatea exemplarelor de a pazi un obiect anume, de a sari, în lungime și în înalțime, și de a înota.

Drept urmare, doi ani mai târziu, s-a pus la punct un program care conținea, printre altele, și elemente de dresaj precum: liber la picior, paza la obiect, aport, cațararea, saritura în lungime, refuz de hrana, aparare.

Primul examen de lucru special pentru Ciobanești Belgieni s-a ținut în 1903, la Mechelen. Printre alte probe, la acest examen au fost impuse: cațararea peste obstacol (1,9 m), saritura în lungime (3,6 m), probe de paza și aparare și lucru individual. La unul dintre examene, în 1906, Groenendaelul Djeck a reușit sa se cațere la 2,85 m și sa sara 5 m în lungime. Tot în 1906, s-a folosit pentru prima data costumul de protecție pentru „infractor”. Pâna atunci, toți Ciobaneștii Belgieni purtau botnițe, pentru a preveni ranirea „infractorului”.

În concursurile în care participau și alte rase de lucru, Ciobaneștii Belgieni erau net superiori. Între anii 1908-1914, Groenendaelul Jules de Moulin a câștigat atât Campionatul Mondial, cât și Concursurile Internaționale pentru Câini de Lucru și Câini de Poliție de la Paris. La ediția din 1912, din primii 18 câini clasați, 12 erau Ciobanești Belgieni.

În ciuda superioritații Ciobaneștilor Belgieni fața de celelalte rase de lucru, mulți proprietari de Belgieni au renunțat la probele de Ring (care, în opinia lor, „robotizau câinii”), îndreptându-și atenția asupra probelor de urma, deoarece acestea solicitau mai mult talentul și inteligența câinilor. Ciobaneștii Belgieni s-au dovedit a avea un simț al mirosului excepțional, astfel ca numarul Cluburilor de field trial și tracking trial a crescut.

În 1909, Societé Nationale pour lÂ’Amelioration du Chien de Berger Belge (Societatea Naționala pentru Îmbunatațirea Ciobaneștilor Belgieni) a organizat primul concurs all-round la Lierre. Examenul consta în probe de Agility, atac, vânatoare și urma.

În 1914, doi Groenendaeli, Lary (femela) și Zig (mascul) au stabilit un record la proba de urma. Traseul trecea printr-o padure, urmau câteva zone stâncoase, apoi un câmp și o mica vale, însumând 3 km. Lary a avut de gasit o urma veche de 10 ore, lucru pe care l-a reușit în 60 de minute. Zig, pe un traseu similar, a prelucrat urma veche de o ora, în doar 12 minute.

La începutul secolului al XX-lea, multe dintre orașele belgiene aveau propriile servicii de poliție. Foarte mulți Ciobanești Belgieni s-au aflat în serviciul poliției între cele doua razboaie mondiale. Cei mai celebri au fost, probabil, doi Malinois – Crigga și Mascotte du Tigre Royal. Acești doi câini au prins un numar foarte însemnat de infractori.

Cel mai onorat dintre Ciobaneștii Belgieni, se pare, însa, ca a fost Tervuerenul Albert, din Olanda, în memoria caruia s-a ridicat o statuie în Amsterdam Oosterpark. Albert a avut o cariera fabuloasa, reușind sa-și „treaca în cont” peste 200 de fugari identificați.

Atât în vreme de razboi, cât și pe timp de pace, Ciobaneștii Belgieni s-au dovedit a fi un partener de nadejde al oamenilor.

În luna noiembrie a anului 1915, Franța elibera un decret ministerial care reglementa statutul câinilor (inclusiv al Ciobaneștilor Belgieni) care serveau în timpul primului razboi mondial. Decretul împarțea câinii în doua categorii, în funcție de tipul de pregatire.

Existau câini special antrenați pentru activitațile din spatele frontului și de dupa lupta, iar pe de alta parte erau câinii pregatiți pentru a servi în prima linie. În special, un anumit grup de câini care lucrau dupa lupta, cuprindea un mare numar de Ciobanești Belgieni. Ei erau Les Chiens Sanitaires – Câinii sanitari. Englezii îi numeau Red Cross Dogs (Câinii Crucii Roșii), dupa simbolul pe care îl purtau pe câmpul de lupta.

Acești câini erau antrenați pentru a descoperi soldații raniți, a caror matricola sau bereta o aduceau în spatele liniilor. Lucrul acesta alerta echipa de ambulanța, care urma câinele înapoi la soldatul ranit. Pe lânga recrutarile în rândul Câinilor de Patrulare, al Câinilor Santinela și Câinilor Sanitari, Ciobaneștii Belgieni au fost prezenți în rândurile Câinilor Mesageri.

În timpul celui de-al doilea razboi mondial, un anumit Ciobanesc Belgian și conductorul sau au fost foarte des imortalizați de aparatele de fotografiat, cuplul fiind recunoscut ca Dyck și Dyckson. Ei au aparut și pe câteva carți poștale.

Povestea lui Taki
Câinii Mesageri au o însemnatate aparte pentru Clubul American al Ciobaneștilor Belgieni, mai ales datorita unei femele… Taki. Nascuta în 1913, Taky a fost cea mai tânara dintre primii 25 de Ciobanești Belgieni antrenați de Armata Franceza.

În 1914, în timpul unei batalii, ea a fost primul câine, dintre toate rasele, care a dus un mesaj aliaților. Taki a dus mesajul într-o capsula, pe care a purtat-o în gura. Ea a servit Forțele Aliate pâna la sfârșitul razboiului, fiind decorata de catre doua dintre națiunile aliate. Dupa razboi, Taki a ajuns în SUA, în adapostul din Long Beach, California. Proprietarul, trist ca n-o mai poate pastra din cauza batrâneții, a povestit resposabilului adapostului totul despre Taki.

A doua zi, povestea ei era tiparita pe prima pagina a ziarului Long Beach Press-Telegram, iar 160.000 de familii doreau s-o adopte pe Taki!

În aceasta situație, s-a format un comitet care a hotarât care este cel mai bun camin pentru cațeaua eroina. Chiar în timpul ședinței comitetului, s-a anunțat ca Taki a devenit membru al Garzii Naționale din Long Beach. Ea a trait tot restul vieții alaturi de artileristul Jack Pugh, iar steagul Franței a fluturat în fiecare zi deasupra padocului ei.

În zilele noastre, zeci de mii de Ciobanești Belgieni se afla în serviciile polițiilor și armatelor de pretutindeni, fiind pregatiți pentru activitați dintre cele mai importante și sofisticate.

Ciobaneștii Belgieni au fost alaturi de americani și în mult incercatul 11 septembrie 2001, fie ca au cautat și au salvat ori au fost un sprijin moral pentru victime, așa cum vor fi și de-aici încolo, oriunde și oricând cineva va striga dupa ajutor.

DEFECTE ELIMINATORII

* Caracter: exemplar agresiv sau fricos.

* Aspect general: absența tipicitații.

* Dantura: prognatism superior; prognatism inferior, chiar daca se pastreaza contactul între arcade (foarfeca inversa); ocluzie încrucișata; absența unui canin; a unei carnasiere superioare (1PM4) sau inferioare (1M1), a unui molar (1M1 sau 1M2, cu excepția oricarui M3), a unui premolar 3 (1PM3) plus un alt dinte, sau a unui total de trei sau mai mulți dinți (cu excepția premolarilor 1).

* Trufa, buze, pleoape: puternic depigmentate

* Urechi: purtate în jos sau ridicate artificial.

* Coada: absenta sau scurtata, fie de la naștere, fie prin ablație; purtata prea sus și formând inel sau rasucita.

* Par: absența subparului.

* Culoare: orice culoare care nu corespunde varietaților descrise; pete albe prea extinse pe piept, cu atât mai mult cu cât urca pâna catre gât; alb pe labe, depașind jumatatea metacarpului sau metatarsului și formând șosete; pete albe în alta parte decât pe piept sau degete; absența maștii, inclusiv bot de culoare mai deschisa decât ansamblul robei la Tervueren sau Malinois.

* Talie: în afara limitelor prescrise.

DEFECTE IMPORTANTE

* Aspect general: câine greoi, lipsit de eleganța; prea ușor sau firav; cu corp dreptunghiular.

* Cap: greu, prea puternic, fara paralelism cranio-nazal, insuficient de bine conturat sau de uscat; frunte prea rotunjita; stop prea marcat sau șters; bot prea scurt sau ascuțit; nas coroiat; arcade orbitale sau zigomatice prea proeminente.

* Trufa, buze, pleoape: urme de depigmentare.

* Dantura: incisivi neregulat implantați. Defect grav: absența unui incisiv, a unui PM3, a unui PM2 sau a 3PM1.

* Ochi: de culoare deschisa sau rotunzi.

* Urechi: mari, lungi, prea late la baza, prinse jos, divergente sau convergente.

* Gât: greoi; scurt sau înfundat între umeri.

* Corp: prea alungit; cutie toracica prea lata (cilindrica).

* Greaban: șters, coborât.

* Linie superioara: spate și/sau zona renala lunga, moale, concava sau arcuita.

* Crupa: prea înclinata; crupa ridicata.

* Linie inferioara: prea mult sau insuficient coborâta; abdomen prea jos.

* Coada: prinsa prea jos; purtata prea sus, formând croșeta, deviata.

* Membre: osatura prea ușoara sau prea greoaie; aplomburi defectuoase (de exemplu, metacarp prea oblic sau carp moale, labe deviate, coate dezlipite, jareți apropiați, departați, sau „în butoi” etc.); angulații foarte închise sau prea deschise.

* Labe: degete departate.

* Aluri: mișcare strânsa, pas prea scurt, prea puțin impuls, proasta transmisie prin intermediul spatului, aluri ridicate.

* Par: insuficient subpar, indiferent de varietate.

Groenendael și Tervueren: par lânos, ondulat sau buclat; par insuficient de lung.

Malinois: par semilung pe zonele unde ar fi trebuit sa fie scurt; par scurt; fire aspre diseminate prin parul scurt; par ondulat.

Laekenois: par prea lung, matasos, ondulat, frizat sau scurt; smocuri de par fin diseminate prin parul sârmos; lungime prea mare a parului din jurul ochilor sau de pe barba; coada stufoasa.

* Culoare: pata alba formând plastron sau alb pe labe, depașind degetele, indiferent de varietate. Groenendael: reflexe roșcate; pantaloni gri.

Tervueren: gri.

Tervueren și Malinois: tigrat; nuanțe insuficient de calde; înspicare insuficienta sau în exces, sau dispusa sub forma de placi; masca insuficienta.

Tervueren, Malinois și Laekenois: roșcat prea deschis; culoarea de baza foarte diluata este considerata defect grav.

* Caracter: exemplare carora le lipsește încrederea în sine sau hipernervoase.

Întreținere
Având în vedere caracterul puternic al Belgianului, el nu este un câine pentru oricine, mai ales NU este un câine pentru începatori. Are nevoie de o educație ferma, fara brutalitate, dar serioasa și coerenta. În plus, socializarea corecta este esențiala.

Blana Belgianului este ușor de întreținut. Chiar daca Malinois e singurul cu par scurt, nici celelalte varietațile nu au nevoie sa fie periate foarte des: o data pe saptamâna este suficient, cu excepția perioadelor de napârlire, când este necesara o scurta periere zilnica.

În ceea ce privește problemele de sanatate specifice, Ciobanescul Belgian e puțin deosebit fața de „confrații” de același tip. Aceasta se datoreaza faptului ca displazia de șold este rar întâlnita în cadrul rasei. În schimb, și în ciuda vigilenței crescatorilor, epilepsia idiopatica are o incidența mai mare decât la multe alte rase. Din fericire, caracterul exemplarelor este tot mai stabil, cazurile de câini fricoși sau prea nervoși fiind din ce în ce mai rare, grație selecției riguroase.