Majoritatea religiilor „moarte” – religii care nu mai au adepți – erau religii care aveau mai mulți zei. Între acestea le găsim pe cele egiptene, babiloniene, asiriene, grecești, romane, celtice și scandinave. În Antichitate și printre oamenii din acele timpuri, erau numai religii care aveau mai mulți zei.
Ideea de monoteism – un singur Dumnezeu – s-a dezvoltat destul de târziu în istoria religiilor. Și, conform celor mai mulți oameni de știință și studenți ai subiectului, este cea mai completă și bună expresie a spiritului și sensului de religie.
Dar ideii de monoteism i-a luat destul de mult timp să se dezvolte. A început mai întâi cu ceea ce se numește „monarhianism”.
Așa cum un monarh guvernează peste poporul său, a apărut ideea de a pune un zeu în fruntea tuturor, ca un rege al zeilor. În mitologia greacă, de exemplu, Zeus avea putere supremă peste toți zeii.
Aceeași idee a existat și printre babilonieni și egipteni. Babilonienii aveau un zeu numit Marduk, care era suprem peste toți ceilalți zei, iar egiptenii îl aveau pe Ra, care era conducătorul tuturor zeilor.
Următorul pas a fost ideea de „monolatrie”. Potrivit acestui concept, și ceilalți zei există, dar numai unul este slăvit. Cam în secolul al 14-lea î.Hr., s-a făcut o încercare de introducere a monoteismului, având soarele ca unic zeu.
Dar și aceasta a dat greș. Și, cu aproximativ 800 de ani î.Hr., o religie zoroastrianiană din Persia neagă existența unui Dumnezeu atotputernic.
Adevăratul monoteism, credința într-un singur Dumnezeu pe care o au creștinii, evreii și musulmanii, vine din religia ebraică, așa cum este ea exprimată în Vechiul Testament.