Cine a rupt gura Clujului?

Ceea ce are TIFF-ul și nu are Cannes-ul e sufletul. Festivalul Internațional de Film Transilvania are deja 5 ani și, deși a devenit unul dintre cele mai mari din aceasta parte a lumii și, în 2006 a batut toate recordurile în ceea ce privește audiența, nu și-a pierdut din atmosfera jubilanta, prieteneasca, din aerul vibrant și foarte cald (în ciuda vremii ostile de anul acesta). Ceea ce Cannes-ul a instaurant, TIFF-ul a confirmat din plin: triumful cinematografului romanesc.

În afara palmaresului („A fost sau n-a fost” și-a adjudecat 3 premii, printre care trofeul suprem, cel al publicului și al „Zilelor romanești”), marturie au stat salile arhipline și oamenii ramași pe dinafara la proiecțiile cu filmele lui Porumboiu, Mitulescu („Cum mi-am petrecut sfarșitul lumii”) sau Mihaileanu („Viața și devenire”), ovațiile interminabile de la sfarșitul lor, clasarea acestor pelicule pe locuri fruntașe în topul publicului. Sarbatoarea autohtona s-a încheiat apoteotic în sala Teatrului Național, cand Fanfara Ciocarlia a susținut primul ei concert romanesc dupa „10 ani de strainatate”, moment în care cand romanii și strainii s-au prins într-o hora nebuneasca, mai înverșunata chiar decat la o chermeza populara.

TIFF-ul o contradicție: acest bulgare de energie, provocare și controversa se întampla în Cluj, oraș de un pitoresc provicial, ușor încremenit. Dezghețul anual nu se datoreaza nu numai secțiunilor „No limit” sau „Supernova”, unde Mihai Chirilov, selecționerul și actualul director al festivalului, aduna toate șocurile filmice memorabile dintr-un an (printre senzațiile lui 2006: concurs de mancare cu jeturi de voma, un om care se autoîmpaiaza, sex cu porci sacrificați, ritualuri erotice cu flacara lumanarii, toate doar în ultra-stilizatul și mega-scandalosul „Taxidermia”), ci și la controversele din timpul festivalului: la festivitatea de premiere, o foarte militanta Vanessa Redgrave a ținut sa „salveze Roșia Montana” iar la Q & A-ul cu regizorul Tony Gatlif, de dupa proiecția duiosului „Transilvania”, sala a explodat, împarițindu-se în doua – în naționaliștii conduși de un absurd Dorel Vișan (de ce sunt numai țigani și unguri și așa puțini romani în film, asta nu-i Transilvania, etc) și cinefilii rezonabili.

Toate aceste diferende se aplanau balcanic la petrecerile de dupa, inundate în alcool și muzica anilor ’80 (jurnaliștii care-i reproșau lui Mitulescu prin ziarele locale faptul ca filmul lui e de-o „nostalgie desueta și periculoasa”, dansau dezlanțuiți pe Corina Chiriac sau Tarzan Boy.

În noul numar , mai puteți citi și un interviu cu Dorotheea Petre tanara speranța a cinema-ului romanesc, caștigatoarea premiului de interpretare de la Cannes.